Când părinţii sunt siguri asupra decizie de a divorţa şi ajung în punctul în care trebuie să le dea vestea copiilor, psihologii recomandă ca cei doi să facă front comun şi să abordeze problema împreună. Mai mult, specialiştii subliniază că părinţii trebuie să menţioneze foarte clar că vina nu este sub nicio formă a celor mici şi că în vieţile lor nu va interveni nicio schimbare (în afara faptului că nu vor mai trăi cu ambii părinţi sub acelaşi acoperiş).
Dar, deşi ştim că la teorie se pricepe toată lumea, practica nu este deloc uşoară. Ne-o demonstrează cazurile a trei taţi, care au povestit pentru Fatherly cât de greu le-a fost să le comunice copiilor vestea care, vrând nevrând, le va lăsa urmări pe viaţă.
► Citeşte şi: Cum reacţionează copiii la divorţ, în funcţie de vârstă. Când se simt cel mai tare traumatizaţi?
Mi-aş fi dorit să pot să mă fac nevăzut pentru o bună perioadă de timp.
Era o zi aparent frumoasă de iunie. Am aşezat o măsuţă şi câteva scaune şi spatele curţii şi i-am rugat pe copii să stăm pentru câteva minute acolo. Avem şase copii, şi i-am împărţit între trei grupe: primii trei cei mai mari, următorii doi şi mezinul – singur. În acele momente, nu îmi doream decât să mă fac nevăzut şi să pot reapărea când lucrurile se vor fi rezolvat.
La urma urmei, este vreun părinte pe lumea aceasta căruia i-ar plăcea să îi dea o astfel de veste copilului său? Cel mare a spus ceva de genul Măaşteptam, oricum, în timp ce mezinul a plâns… bine. Le-am spus foarte clar că nu este vina lor şi că pentru ei nimic nu se va schimba: vor rămâne în aceeaşi casă, vor merge la aceeaşi şcoală, îi vom iubi la fel de tare. După care i-am întrebat dacă au vreo întrebare şi nu îmi amintesc de vreuna. Cred că au rămas, pur şi simplu, fără cuvinte. Al doilea cel mai mare mi-a părut extrem de supărat, dar nu a zis nimic. Şi cam aşa s-a încheiat totul..
- Andrei, 43
Imaginează-ţi cea mai proastă reacţie pe care un copil ar putea să o aibă la această veste. Ei bine, nu eşti nici măcar pe aproape!
Eram pe 8 decembrie. Trecuseră mai bine de două săptămâni de când îi cerusem divorţul soţiei mele (încă mai era soţia mea, atunci). Îmi spusese cu sinceritate că are pe altcineva – lucru deloc greu de ghicit: venea acasă dimineaţa, în zori, şi pleca înainte ca eu să mă întorc de la muncă.
Era pe seară, ar fi trebit să fi plecat deja de acasă, dar mi-a spus brusc că vrea să îi dăm vestea copilului cel mare. O fi presimţit ea că e momentul, din mpment ce nu a plecat de acasă, cine ştie – mi-am zis eu! Ok, haide! Ne-am dus în sufragerie, ne-am aşezat pe canapea şi i-am dat vestea!
Imaginează-ţi cea mai proastă reacţie pe care un copil ar putea să o aibă la această veste. Ei bine, nu eşti nici măcar pe aproape! Au urmat patru minute pe ceas de plâns şi de urlat, de am crezut că o să i se facă rău. Nu, nu îmi puteţi face asta! Nu, în niciun caz, sub nicio formă! Nu, nu, nu! După vreo 20 de mine, a ajuns acasă şi cel mic şi a întrebat mirat de ce plânge fratele său. I-am spus că divorţăm, i-am explicat ce înseamnă asta şi aşa a rămas. Când cel mare s-a liniştit, prima lui întrebare a fost dacă o să locuiasă în vreun apartament de r***t, ştiind că alţi prieteni de-ai lui au divorţat şi au sfârşit în case nasoale. Asta îl îngrijora tare pe el..
— Tom, 40
În cazul nostru nu a fost o simplă converaţie. A fost o veste dată cumva de-a lungul timpului.
Atunci, băieţelul meu avea trei ani. E foarte greu să ai o discuţie cu cineva care de-abia începe să înţeleagă ce este viaţa, care nu ştie cum merg lucrurile. Au şi soţia n-am propus să facem totul pe cont propriu, în timp ce încă stăteam împreună. Adică, acum ieşea cu mama lui, apoi îl luam eu în oraş să mâncăm îngheţată. Am vrut să îl obişnuim din timp să îşi petreacă timpul numai cu unul dintre noi.
Cel mai greu i-a fost să doarmă când în apartamentul meu, când în al soţiei. Are 8 ani acum şi în cei cinci de când am divorţat nu ne roagă decât să ieşim cu toţii la film. Între timp m-am recăsătorit şi a trebuit să îi spun că pot face ceea ce îmi cere el, că nu el îmi poate controla viaţa. Mi-a fost greu să fac asta, dar cred că noi ne închipuim că alor noştri copii le e mai greu decât le e, în realitate. Copiii sunt maleabili. Noi, adulţii, ne adaptăm mai greu, nu ei.
Copiii acceptă foarte uşor schimbările.
A crescut într-atât încât să înţeleagă că mami are locul ei, tati pe al lui. Şi mai ales să vadă că tati este acum mai fericit, la fel şi mami. La noi nu a fost o singură conversaţi. Au fost mai multe, de-a lungul timpului.
— Mihai, 37
Sursa foto: Free pik
