Aș minți să spun că de când a apărut cel de-al doilea copil in viața mea, atmosfera de acasă e toată lapte si miere. Ba din contră, nu au fost perioade mai negre în viața mea decât atunci când Beatriz ii smulgea orice, dar absolut orice din mâinile lui Andre, iar Andre din palme si pumni nu o mai scotea. Sau, fix, invers.
V-aș pune un film făcut în mașină pe când eu conduceam și nu puteam face absolut nimic să îmbunătățesc situația decât sa le atrag atenția căntându-le, făcând bancuri, dând muzica la maxim. Dar mi-e teamă că vă îngrozesc, iar dacă nu aveți măcar doi copii deja, nu aș vrea să particip indirect și negativ la luarea deciziei in familie – mai facem sau nu mai facem copii?
Faceți, că, minune, trece!
Noi am făcut doi copii, in primul rând deoarece Cris și-a dorit foarte mult, iar eu i-am vrut apropiați de vârstă. Nu am vrut să fie in generație diferită, așa cum am fost eu cu sora mea, care abia după ce am avut ambele copii, am reușit sa ne conectăm. Adică pe la 30 de ani ai mei. In primul rând, pentru că împărtășim aceleași valori in ceea ce privește creșterea copiilor. Iar, in plus, am ca exemplu pozitiv, relația lui Cris cu sora lui cu 2 ani mai mică. Evident, că dacă ar fi venit și după 3 sau 4 ani, Beatriz ar fi fost tot o minune in viața noastră, iar fratele mai mare poate i-ar fi fost mai mult decât confident sau prieten de joacă, poate și unul dintre cei mai importanți oameni în dezvoltarea ei personală și profesională, așa cum a fost pentru mine sora mea, cu 5 ani mai mare decât mine. Sau poate ambele.
Deci nu, nu ne-am grăbit! Căci copiii vin când vor ei și dacă vor ei și nu când considerăm noi că e oportun.
Ca orice mamă de mai mult de un copil, mi-am dorit mai mult ca niciodată pace și fericire în relația dintre cei doi frați. Recunosc – visam cu ochii deschiși acele zile când copiii mei se vor juca împreună, își vor împărți jucăriile, vor vorbi frumos unul cu altul, iar eu voi putea face o supă liniștită in bucătărie fără să intervin la fiecare secundă și să mă resemnez că, totuși, poate cer prea mult de la viață.
Recunosc, mă înnebunea situația! Îmi pierdeam răbdarea și când il vedeam pe Andre cum o lovea pe Beatriz abia mă puteam stăpâni să nu ii fac și lui la fel, “drept exemplu” că așa NU! Noroc că am întipărit bine in creier modelul “hand in hand parenting”. Dar mă gândesc cu teamă la copiii aceia ai căror părinți “știu mai bine cum stă treaba, că așa au fost și ei educați și uite ce bine au ajuns”. De aia și scriu, poate cândva, undeva, la cineva o să ajungă textul meu și va încuraja măcar un părinte să nu folosească niciodată agresiunea fizică, bătaia, oricât de greu ar fi in anumite situații!
Pe lângă faptul că Andre ii mai dădea câte o palmă sau o lovea cu jucăriile o și necăjea pe soră-sa. Ii lua papucii, haina, căciula, suzeta, ii bea laptele, doar, doar o face să plângă. Iar cum Beatriz este un copil care plânge cu foarte mare ușurintă, constant era un nivel ridicat de stres la noi in casă. Pentru că eu nu suport plânsul – de aici “butoanele” pe care mi le apasă Beatriz. Mie mi se ridica instant tensiunea în creier, încercam să o liniștesc pe Beatriz, dar să ii dau și atenție lui Andre, că doar de aia își arată el “colții”, nu? Intram intr-o buclă, din care nu reușeam să ies. Aș fi vrut să citesc ceva despre ce să fac, să îmbunătățesc situația dint frați, dar abia aveam timp să inventez jocuri, între o rețetă de paste sau o supă. Mă simțeam neputincioasă și cea mai proastă mamă care și-a ratat meseria.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
