De fiecare când se întâmplă ca cineva să plece în spre altă lume fără să anunțe în vreun fel sau fără să fi dat semne, îmi aduc din nou aminte că viața e acum și că nicio bucurie nu ar trebui amânată. Niciodată. Nicio cafea, nicio vorbă bună, nicio strângere de mână, nicio felicitare, nicio îmbrățișare, nimic.
Am mai scris despre asta, dar simt nevoia să scriu mereu când mă apasă gândul: într-o clipă putem să nu mai fim, deci chiar nu e cazul să stăm bosumflați tânjind după ce nu avem, chiar nu e cazul să nu zâmbim dimineața, să nu mulțumim că respirăm – respirăm, ce minune simplă! -, să nu spunem ce ne doare, să nu spunem ce ne bucură inimile și ochii, să nu le spunem celor dragi că îi iubim și îi apreciem, să nu ne acceptăm și să nu ne iubim pe noi și pe cei din jurul nostru.
Viața e acum și nimic, aproape niciodată, nu te pregătește pentru când nu va mai fi. Știi că se duce, dar nu știi cât de repede. Nimeni nu îți spune când rămâi fără ea și când cineva drag pleacă de lângă tine. Și dacă tot e așa, și dacă tot nu putem schimba nimic în povestea asta, poate ar fi o idee să o prețuim mai mult.
Nu când se duce, ci când o avem în palme. Nu când e prea târziu, ci când e mai devreme. Nu când nu mai contează, ci când e cel mai important.
(...)
Citeşte mai mut pe oanabotezatu.ro
