Alienarea parentală este rezultatul unei serii de comportamente denigratoare prin care un părinte încearcă să îndepărteze emoţional copilul de celălalt părinte.
Acest fenomen a fost recunoscut şi de către instanţele romaneşti şi, dacă este dovedită, poate avea drept urmare pierderea custodiei sau reducerea timpului pe care părintele care alienează îl poate petrece alături de copil.
În Dispoziţia 2 / 2016 publicată în Monitorul Oficial se prevede
„(1) Se recunoaşte fenomenul alienării parentale/părinteşti ca formă de abuz psihologic (emoţional) sever asupra copilului, constând în activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia alienării (înstrăinării) copilului de către celălalt părinte.
(2) Se recunosc prevederile Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat de către Institutul de Psihologie Judiciară, în calitate de furnizor de formare profesională complementara în domeniul expertizei psihologice judiciare, avizat profesional de către Colegiul Psihologilor din România şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună la data de 1 februarie 2016.
(3) Se recunoaşte necesitatea formării profesionale continue a psihologilor în domeniul alienării parentale/părinteşti, precum şi în domeniul expertizei psihologice a copilului abuzat/neglijat, aceasta fiind realizată în vederea cunoaşterii şi promovării interesului superior al copilului.”
Care sunt cele mai întâlnite forme de alinenare parentală, aşa cum sunt ele prezentate în protocolul încheiat intre Asosiatia Română Pentru Custodie Comună şi Institutul de Psihologie Judiciară:
I – efectuarea unor campanii de denigrare a modului în care părintele țintă își exercită drepturile și obligațiile părintești;
ÎI – împiedicarea în orice mod și cu orice pretext a exercitării autorității părintești, precum şi menținerii, construirii şi dezvoltării relației de atașament reciproc intre părinte şi copil;
III – obstrucționarea contactului dintre copil ori adolescent și părintele alienat (părintele țintă);
IV – împiedicarea dreptului legal de exercitare a dreptului la familie și la relații de familie;
V – restricționarea deliberată a accesului părintelui alienat (părintelui țintă) în timp util la informații personale relevante cu privire la copil ori adolescent, inclusiv la informațiile legate de activitatea școlara şi extrașcolara, deplasarea copilului în alte localități, situația medicală sau de modificare a adresei de reședință/domiciliu;
VI – depunerea unor plângeri în scop de șicană împotriva unui părinte, împotriva membrilor familiei acestuia sau împotriva bunicilor sau altor persoane din anturajul părintelui alienat, pentru a îngreuna, împiedica sau periclita prezența lor în viața copilului său adolescentului;
VII – Schimbarea fără justificare a reședinței copilului într-un loc îndepărtat, cu scopul de a face dificil copilului ori adolescentului interacțiunea cu celălalt părinte, cu familia acestuia sau cu bunicii.
VIII – Schimbarea unității de învățământ sau a medicului de familie a copilului fără acordul părintelui țintă în condițiile în care acest părinte este disponibil.
Asociaţia Română pentru Custodie Comună considera că odată ce există suspiciuni de alienare parentală un psiholog cu competenţe în domeniu ar trebui să urmărească cazul şi să facă recomandări. În urma lor se pot lua măsuri compensatorii pentru a apropia din nou copilul de părintele pe care a fost învăţat să-l desconsidere. Iar această apropiere se poate face cu ajutorul unui psiholog.
O astfel de măsură este de mult timp pusă în practică în alte ţări, la noi fiind de abia la început, deşi fenomentul alienării parentale (prin care unul dintre părinţi îndeamnă constant copilul să aibă o părere proastă despre celălalt părinte) este răspândit de foarte multă vreme.
