Te știu de când erai cât un vârf de ac. Ai fost apoi, pe rând, cât o boabă de rodie, o zmeură, o cireașă de vară, o prună, o smochină, o lămâie, o piersică, un măr, un avocado, o pară uriașă, un mango, o vânătă, un pepene galben, un dovleac, un pepene roșu uriaș.
Te știu bine dintotdeauna, dinainte să te cunosc.
Înainte să-ți mângâi eu pielea fină, mi-ai mângâiat-o tu pe-a mea, pe dinăuntru. Înainte să stau cu capul pe pieptul tău, ca să-ți aud inima, ți-am simțit inima cum bate în mine. Am trăit, o vreme, cu două inimi. Înainte să-ți văd ochii, am știut că vor fi cei mai frumoși ochi din lume. Înainte să te aud cum râzi, mi-am imaginat cum zâmbeai când îți povesteam lumea. Înainte să știu să te țin în brațe, te-am lăsat, câteva luni bune, să-ți cauți locul înăuntrul meu și să mă ții tu pe mine.
Până la tine, am crezut că sunt om. Abia după ce te-am avut, după ce ți-am simțit pielea, după ce ți-am auzit inima cum bate dincolo de mine, după ce ți-am iubit ochii, obrajii, gura, bărbia, după ce te-am auzit cum râzi, după ce m-a durut cum plângi, abia atunci am știut că nu mai sunt om.
(...)
Citește mai mult pe oanabotezatu.ro
