Să mergi într-un spital de stat din România e ca la ruleta rusească: fie nimerești foarte bine, fie te simți ca și cum ai fi prostul satului de care toți fug. Și mai e varianta a treia: o combinație între primele două.
De sistemul medical din România ne plângem mai toți cei care trecem pragul instituțiilor de stat. Am ajuns să ne mirăm când dăm cu nasul de normalitate în vreun spital de pe la noi. Știu, totul e subfinanțat, oamenii sunt puțini… Le știu prea bine, căci, în ultimii ei ani de viață, mama a stat mai mult prin spitale și am văzut și m-am lovit de N situații, inclusiv bacterii luate din spital. Tocmai pentru că am văzut atâtea pe pielea mamei, am evitat pe cât am putut să merg în vreun spital.
De data asta, însă, nu am mai putut evita. A trebuit să ajung la spital. La unul de stat, că d-asta plătesc taxe! Nu să îmi las salariul pe o consultație la o clinică privată…
Cum ziceam, de data asta a trebuit să ajung la spital. La spitalul de ”tebeciști” din București. Marius Nasta, cum îi zice. Pentru că m-am luptat două săptămâni cu o tuse ce nu părea să treacă, pentru că mă simțeam tot mai rău, am mers la medicul de familie. După ce m-a ascultat cu stetoscopul, medicul meu de familie mi-a zis că sunt ”praf” și să nu mai stau pe gânduri, să merg să fac investigații la plămâni. Mi-a dat o trimitere. Mi-a sugerat să merg la Marius Nasta. URGENT! IERI!
Cu accese chinuitoare de tuse, cu febră și frisoane, am purces spre spitalul de tebeciști. Habar nu aveam la ce departament să merg sau la ce medic. Am intrat pe poartă cu ”Doamne ajută” în gând. Cum ziceam, nu știam unde să merg. În curtea spitalului sunt N clădiri. Am mers la ghereta portarului și am ceurt informații. ”Medicul de familie m-a trimis aici, să fac investigații la plămâni, dar nu știu în care dintre aceste clădiri trebuie să merg”. Ceva de genul ăsta i-am spus omului, cu greu, căci abia puteam vorbi și respira din cauza tusei.
”Nu mă întrebați pe mine, vorbiți cu bodyguarzii”, îmi răspunde omul cu un zâmet tâmp pe față.
De când bodyguarzii au în fișa postului să direcționeze bolnavii? Mă rog, nu am comentat. Am mulțumit politicos și am mers spre bodyguarzi cu același text. Amabil, unul dintre ei îmi arată clădirea aflată la doi pași de noi. ”Căutați camera 10, e aproape de intrare și nu e coadă”.
Amabil bodyguard. Mulțumesc, și, acompaniată de tusea mea păcătoasă, intru în clădire. Un hol întunecat, miros de spital și mulți oameni cu măști la gură.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro
