"Nu plâng. Nu vreau să las pe nimeni să vadă că sunt slabă. Și nu plâng nici când sunt singură, căci nu vreau să mă simt slabă.”
Am citit de curând mărturisirea asta a unei femei, mă rog, putea foarte bine să fie și a unui bărbat, și mi-am dat seama că eu, de când mă știu, plâng. Și ce plâng.
Nu cred că asta mă face o persoană slabă (și chiar dacă unii ar putea crede asta despre mine, nici că-mi pasă). Nu sunt neapărat ceea ce se cheamă o „plângăcioasă”, dar, recunosc, plâng mai des decât alții; iar când o fac, plâng pe bune, plâng din toată inima adică. La mine lacrimile nu vin doar câte două, trei, ci curg șiroaie.
Plâng și de necaz, dar plâng și de bucurie, plâng și la filme (am plâns la multe filme, inclusiv la telenovele, asta e, nimeni nu-i perfect :)), plâng și la video-uri de la Românii au talent, plâng și când mă bucur de un cadou neașteptat, plâng și când o sun pe mama de ziua ei.
►Citeşte şi Când simți că pentru tine nu e timp și nu e loc
Plâng când merg la o înmormântare, dar plâng și la dansul cu care mirii deschid o nuntă la care sunt prezentă, plâng la ceremonii de botez, dar plâng și când, uneori, îi privesc pe cei doi bărbați din viața mea, tatăl și fiul, cum dorm și respiră fără să știe că m-am trezit mai devreme doar ca să îi surprind când se trezesc și se pupă pentru de dimineață.
Plâng și după ce mă sună o prietenă cu care nu am mai vorbit de mult, dar plâng (mai ales) când le strâng în brațe pe surorile mele, cu care mă văd de doar două ori pe an (dacă avem noroc).
Plâng când cineva părăsește lumea asta, dar plâng și la gândul că, la un moment dat, vor pleca de lângă mine oameni care nu aș vrea să plece niciodată. Sau poate eu voi pleca prima, cine știe, și atunci plâng iar.
(…)
Citeşte mai mult pe oanabotezatu.ro
