Tati era la masa, in bucatarie. Manca tacticos, asa cum ii este obiceiul. O masa ii ia in jur de o ora.
Eu, cu bebele prin casa. Bebele nu se tine inca in picioare, dar asta nu inseamna ca vrea sa stea culcat. El vrea in permanenta in brate, ca sa ajunga la lucruri. Nu este deloc usor: cu o mana il tii in brate, avand in permanenta teama ca va face o miscare brusca si iti va scapa cumva din maini. Cu alta indepartezi lucrurile pe care nu ar trebui totusi sa puna limba: peria de par, pensete, molfoitul perdelei, linsul oglinzilor sau a cartelelor de metrou. Cu mare grija, ca nu cumva sa se supere.
Cat timp nu doarme ia toate camerele la rand in aceasta pozitie. In camera lui ii arat a o suta mia oara desenul de pe perete cu o girafa care mananca fructe dintr-un mar. Vrea sa atinga soarele galben care rade. Acesta este undeva sus de tot si sa il ajuti pe bebe sa ajunga acolo este cumplit. Cand simt ca imi plesnesc venele schimbam. Vrea sa stinga si sa aprinda lumina de 20 de ori, de 50 de ori. Ii prezint cateva jucarii. Nu il intereseaza. Vrea in alta camera, sa mai cerceteze.
Si tot asa luam fiecare camera la rand. Lucrurile de sus sunt mereu mai interesante decat cele de jos. Te dor mainile, te doare spatele si simti ca te scurgi de plictiseala. Pentru tine toate aceste camere nu mai reprezinta niciun interes.
Ajungem la bucatarie. Bebele devine foarte curios de ce se intampla. Pe masa sunt o multime de lucruri pe care vrea sa le exploreze. Rasuflu usurata si ma asez cu el in brate. Asa este mult mai simplu, as putea sa imi odihnesc bratele. Si creierul pentru o secunda fiindca ar putea face tatal conversatie cu bebe. Bebele pune mana pe felia de paine a lui tati. O strange, o duce la gura, o scuipa, rupe bucatele din ea. Apoi il intereseaza furculita. Apoi farfuria, sa vada ce este in ea.
Credeam ca tati este bucuros de prezenta noastra. Nu am mai avut asa, un moment in trei fara sa alergam undeva de foarte multa vreme. Dar nu:
- Nici macar la masa nu pot sa stau in tihna?
Moment in care realizez ca eu nu am mai mancat de la 5 dimineata si este aproape seara. Ca toate mesele se iau in picioare, pe fuga, maxim 10 minute. Ca tihna nu exista de luni de zile, nici macar in timpul noptii. Ca ideea ca as putea pretinde o ora pentru mine in care sa nu fiu deranjata este ceva de neconceput. Ca nu am mai discutat cu un adult altceva decat strictul necesar de zile intregi. Si mereu mi-am spus: 'Este in regula, bebele pare sa fie fericit in acest fel. Peste cateva luni va fi altfel, mai simplu. Pana atunci dam cat putem.'
Numai ca tati poate foarte putin. El are o rezistenta minima la frustrare. De cateva minute din cele peste 1400 dintr-o zi. Ce este de facut?
