Am gasit un nou motiv de mandrie – bebele seamana cu mine. Cand zambeste obrajii i se fac ca doua roti rotunde de cascaval cu gauri. Si atunci cand este curios are expresia mea de uimire. Ba uneori chiar am senzatia nelamurita si absurda ca eu as fi mai mult el si cand ma uit la el e ca si cum m-as uita exact la mine, ceva mai mica si mai autentica.
Insa pas de mi-l pot explica aceste ciudatenii. Ce mi-o veni sa zambesc asa de fericita cand cineva imi spune ca bebele are forma fetei mele? Si poate mai incolo voi pluti de beatitudine cand se va remarca ca este timid, sociopat si cu inclinatii literaro-filosofice, desi, sa fim seriosi, nici una nu duce la nimic bun. Deci care este treaba cu acest mini-me?
Probabil cineva o sa vina iar sa imi zica despre cum hormonii isi fac de cap prin celulele noastre ca sa se asigure astfel perpetuarea speciei. Asa ca degeaba imi zice ratiunea ca ar fi absurd sa ma bucur ca plodul seamana cu mine cand eu nu mi-as ridica niciun fel de statuie.
Nici nu imi vine sa ma pup in oglinda de cat de desteapta si frumoasa sunt. Nici nu ii aprob pe cei ce scapa din cand in cand vreun compliment. Ba, mai degraba, ii suspectez de jocuri sociale si ratiuni de genul ‘trebuie sa fii dragut cu altii daca vrei ca ei sa fie draguti cu tine’. Dar daca cineva lauda bebele cad intr-un acord total. Da, este foarte frumos si destept ca nimeni altul. Si uite, seamana cu mine, si eu imi sugeam degetul cand eram de-o schioapa!
Deci asa, pe undeva prin adancuri am dori sa umplem lumea de mini-me. Sa fie clone ale noastre care mananca spanac si beau suc proaspat de mere, care invata sa mearga pe bicicleta si tipa din toti bojocii ca au ajuns primii pe varf de deal. Sa descoperim iar cu uimire ca sarutul iti da un fel de ameteala si ca nicio victorie nu este definitiva. Si apoi sa tatonam iar pe unde ne mai duce timpul sperand sa fie numai intamplari extraordinare si refuzand din start comunul numai ca apoi sa se dovedeasca atat de bun si confortabil. In fine, ca si cum am mai trai inca o data toate lucrurile, insa de aceasta data constienti de irepetabilitatea lor, asa ca ne avantam cu mai multa greutate si aplomb. Insa prin altcineva. Care sunt totodata si eu, doar seamana cu mine!
Si uite asa o sa ma bag si eu prea mult in viata bebelui. Si el o sa se uite la mine cu un ochi un pic crucis de enervare, cum mi se intampla si mie. Si o sa-mi explice sa traiesc mai degraba viata mea decat viata lui, asa cum am facut si eu candva in trecut cu proprii parinti. Si desigur ca nu am sa inteleg ce imi zice fiindca si acum granita intre mine si el este asa fluida inca nu imi este clar unde se termina unul si unde incepe celalalt. Si uneori cand ma uit la el am impresia ca ma uit exact la mine, doar ca un pic mai autentica.
Bebele asta seamana cu mine ceva de speriat!
