Bunicul meu avea ochii albaștri. Albaștri ca cerul de vară, senini de-ți era frică uneori, că în lumina puternică de soare se vor decolora până la alb.
Bunicul meu locuia în alt oraș. Ne vizitam rar, ne împărtășeam puține.
Cu toate astea, când am împlinit 4 ani mi-a oferit cel mai frumos cadou: un carnet de CEC cu 3 lei pe el. Nu știam pe-atunci valoarea banului. Dar CEC-ul cu coperți verzi a dat sens de-atunci înainte cuvântului ”merit”. Simplu – MERIT. Pentru orice făceam eu la 4 ani, meritam.
Apoi, tot el mi-a dat cel mai fain creion vreodată inventat și amintirea ce o voi purta mereu a ceasului cu cuc din holul apartamentului din Piatra Neamț. ”Ceasul Cenușăresei”, îl numeam. Trăiam mereu o așteptare să bată gongul și să se întâmple ceva magic. Simplul fapt că eram acolo, lângă el, în vizită, era deja ceva extraordinar.
► Citeşte şi Copiii au nevoie de bunicii lor
În ultimele noastre momente când ne-am întâlnit, o auzeam pe mama:
– Tată, eu sunt fiica ta, îți mai amintești?
El se uita lung, zâmbind. Bineînțeles că-și amintea. Sufletul nu uită.
Dar mama era tristă.
– Tată, ele sunt fetele mele. Pe ele le recunoști?
Bunicul mă privi lung, cu ochii lui albaștri, senini ca cerul de vară. Nu-și amintea. Bătrânețea era prea grea, momentele recente fuseseră date gaj amintirilor din tinerețe.
– Bunicule, i-am spus atunci. Datorită ție am eu ochii albaștri. Tu mi-ai făcut cel mai mare dar, să știi. Mama îi are verzi, tata îi are verzi, sora mea îi are verzi, numai eu îi am albaștri, ca tine.
Chipul lui s-a luminat.
(...)
Citeşte mai mult pe mamipetocuri.ro
