În fiecare seară, pe la ora 6, eu şi soţul meu ne dăm următoarele mesaje:
Eu: Unde eşti?
El: În 30 de minute plec de aici
Eu: Serios? Nu pot să cred… Hai odată!
El: Încă puţin şi vin să te salvez :)
Eu: Dar eşti plecat de 12 ore, iar eu simt că mor…
El: Te iubesc! Vorbim!
Şi prefer să nu îi mai răspund soţului meu minunat, răbdător, bun şi harnic, de teama de a nu-i spune nişte cuvinte pe care ulterior le-aş regret: “te urăsc!”.
Nu îl urăsc. Urăsc… asta! Aşteptarea. Din fiecare seară. Urăsc să număr minutele, secundele până aud maşina în faţa casei şi până îl văd intrând pe uşă, să îmi dea o mână de ajutor, să îmi povestească şi despre alte subiecte decât Prinţesa Sofia…
Fiecare mamă (care stă acasă să îşi îngrijească copiii) cunoaşte acest sentiment. Ştie cum este să numere minutele, secundele, în fiecare seară, ştie cum o oră capătă zilnic sensul de “o veşnicie”. Ştie cum este să se uite în stânga, să îl vadă pe cel mic făcându-şi nevoile pe jos, şi în dreapta pe acela mai mărişor, făcând experimente în baie din detergent, gel de duş, făină şi soluţia de curăţat geamuri, în chiuvetă…
►Citeşte şi Simt că nimănui nu îi e milă de mine
Ai strâns după ei, le-ai pregătit cina, i-ai spălat, le-ai pus pijamalele. Toate în timp ce mai aruncai un ochi pe fereastră, poate-poate…
Iar atunci primeşti mesajul prin care te anunţă că s-a prelungit şedinţa sau că este blocat în “traficul acesta infernal”. Imediat îţi cade cerul în cap, ţi se pare că te-a anunţat că doar ce a plecat de pe Marte şi va mai dura ceva până vine. Pentru că şi 15 minute în plus, fără el, îţi par o tortură. Nu mai ai nicio idee despre cum ai putea să îi ţii pe copii ocupaţi. Ţipă, aleargă de colo-colo, e un haos de nedescris. Iar toate puterile de a-i linişti s-au epuizat…
E 8:01, 8:02, 8:03 – pe unde n***a umblă?!
Acum, unul dintre copii te rogă să îi umpli capsatorul. Pentru ce… Dumnezeu ştie! Celălalt copil e dezbrăcat şi urlă ca un lup, se crede în sălbăticie. Iar atunci îţi faci tot felul de fantezii despre cum un bărbat îmbrăcat într-o pelerină neagră vine, te ia în braţe şi te duce departe. Stai, chiar eu sunt aia care râde incontrolabil?! Mda…
În sfârşit, uşa garajului se deschide. A venit!!! Poate că nu îmi va observa privirea de maniacă! Dar nici nu mai contează… Cineva mai înalt de un metru va intra pe uşă. Şi va sta în casă cel puţin 8 ore. Iar apoi… o voi lua de la capăt….
