Jumătatea mea sau varianta extremă jumătatea mea mai bună sunt expresii pe care le auzim peste tot în jurul nostru. Le citim pe Facebook în declarații mai mult sau mai puțin siropoase, le-am rostit toți la un moment dat și probabil o s-o mai facem. În mintea mea s-a produs un declic în urmă cu ceva vreme, când cineva, una din persoanele care mi-au administrat dușuri reci de trezire în perioada post separare, m-a întrebat: Care-i faza asta cu jumătatea, te simți cumva jumate de om și ai nevoie de cineva să fii întreg?
Pe moment m-am enervat. Mi se dărâmau toate credințele pe care îmi construisem viața, poveștile, o parte din identitate. Cum adică să n-ai nevoie de o jumătate alături de care să împarți bucuriile, să îți alini tristețile, cineva care să te completeze, care să te știe cu bune și cu rele, să te accepte, să te mai certe că ești cicălitoare, să-l mai cerți că n-a dus șosetele, dar pe care să îl știi acolo. Na, știm cu toții la ce mă refer. Ceva îmi dădea cu virgulă, dar am lăsat-o așa. Mintea mea era pe modul supraviețuire și tot ce nu puteam auzi și procesa băgam în cutia de tip Scarlett O’ Hara – O să mă gândesc la asta mâine.
Frumusețea e că nu m-am mai gândit, doar am făcut. Am pus puțin în așteptare treaba cu jumătatea și...
(...)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro
