Așa cum v-am povestit aici, am avut parte în vara asta de o vacanță drăguță. Și ca în orice vacanță venită după o lungă perioadă de maximă oboseală, ce să vezi, mi-am dorit și eu să mă relaxez. Să stau să-mi lungesc cafeaua, tolănită pe un șezlong, să mănânc fără să mă grăbesc, să stau juma’ de oră cu burta la soare, ba chiar visam la aroganța de a citi o carte.
Am observat că cu cât îmi doream eu mai tare și mai tare să mă odihnesc și să mă relaxez, cu atât avea copila mai mare nevoie de mine. Și fix când aveam impresia că am cinci minute de liniște, ea avea o urgență ce necesita intervenția mea imediată. Și parcă totul devenea tot mai frustrant pentru amândouă. Asta până am realizat un lucru. Că fiecare dintre noi două își dorea ceea ce-i lipsea mai mult și fiecare voia să recupereze în aceste zile lipsurile. Eu căutam relaxarea, copila pe mine.
Cu toții știm că de departe cea mai mare nevoie a unui copil este afecțiunea părinților, mai ales a mamei. Și la fel de adevărat ca asta este și că mamele sunt oameni și au și ele nevoie de relaxare.
Ce cred că pierdem noi din vedere este faptul că între noi și copil există această legătură unică. Copilul nostru ne simte mai bine decât oricine, de foarte multe ori mai bine decât noi înșine. Iar de multe ori simte această nevoie de relaxare a noastră prin activități care nu-l includ ca fiind o absență sau chiar o respingere. Ori în astfel de situații copilul nu face nimic altceva decât să ceară și mai multă atenție.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
Sursa foto: Free pik
