„Știi cum e la noi în casă? Eu cu tata ne distrăm. Și ne lălăim. Chiar dacă știm că avem treabă sau de ajuns undeva, dacă ne simțim bine, nu prea contează. Și vine mama. Și gata distracția. Începe cu hai hai, hai Ana, hai Tati, hai că e târziu, iar pierdeți vremea? Mama nu e distractivă deloc uneori.” Așa povestește Ana împărțirea simpăticiei la noi în familie. Tata e distractivul, eu spărgătorul de petrecere. El e amuzant, eu serioasă. El face slalom printre reguli, eu mai pun niște jaloane.
Așa a fost de când nici nu lega cuvinte, ci doar rânjea cu gura știrbă. Care i se lăbărța într-un zâmbet cu gingii duble când el intra pe ușă. Ce conta că eu legănasem, alinasem, distrasem, spălasem, hrănisem, făcusem tot ce îmi stătuse în puteri și încă puțin pe lângă să mulțumesc alteța regală? Tata și doar el era capabil să stoarcă râsuri în sughiț, chiar și de la cea mai obosită versiune a copilului. El lua cu mâna și durere de dinți și febră și mârâială.
El fura startul la băiță și o surprindea cu un plici de apă, care o făcea să facă valuri de râs. El îi făcea avionul, macaraua și alte figuri extreme, care mie îmi înmuiau picioarele.
Acum, el e cel care vine la negocieri, în complicitate cu ea, pentru o cină la televizor în casă. Pentru ora de culcare împinsă dincolo de limita mea de toleranță. Pentru o farfurie de fructe la o oră nu tocmai prietenoasă cu digestia. Cu el nimic nu mai „trebuie”. Nu că o lasă să i se urce în cap, deși face și asta uneori. Ci pentru că el știe să așeze regula în cea mai irezistibilă formă posibilă. Să găsească ceva-ul în orice banalitate. Să facă din cel mai categoric nu cel mai voluntar da.
(…)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro!
