Nu, nu vreau să spun despre mine că în general nu-s sinceră. Ceea ce vreau să spun de fapt este că atunci când mă lasă nervii și nimic nu funcționează, când simt că nu mai pot, îi vorbesc copilului meu micuț fix ca unui om mare care înțelege totul. Și chiar dacă e încă un om mic, știu sigur că mă va înțelege dacă îmi deschid sufletul, întotdeauna o face.
Așadar, când ajung la capătul puterilor, când nu reușesc să-mi găsesc răbdarea pentru explicații, când nu pot face față nu-urilor succesive, recunosc sincer în fața copilului că nu mai pot.
-Mami, acum sunt foarte nervoasă, am avut o zi proastă, nu pot să am răbdare, îmi pare foarte rău. Te rog să mă înțelegi și să faci ceea ce te-am rugat. Faptul că nu mă asculți mă supără și nu îmi doresc deloc să ne supăram una pe cealaltă. Deci, te rog frumos, hai să strângem jucăriile și să mergem la baie.
Discuția asta sinceră mă ajută și pe mine să mă liniștesc, să conștientizez că omulețul din fața mea nu are nicio vină pentru nervii mei. Dar îi arată și copilului că e ok să ai momente dificile, momente când nu mai poți. Dincolo de toate astea, copilul meu înțelege că în acel moment e important să facă ceea ce l-am rugat. Și va face.
-Am înțeles, mami. Dal de ce, mami, ai avut o zi glea? Cine te-a supalat pe tine?
Cam asta e rezultatul mărturisirii mele sincere. Și cu asta se sting multe lucruri nedorite, multe discuții în contradictoriu, nervi, supărări. Am în față mea un copil de 3 ani, aproape 4, cu care pot discuta despre ziua mea grea. Nu o împovărez cu greutățile mele, dar îi răspund scurt și pe înțelesul ei.
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
