A trebuit să fac doi copii și să mai treacă niște ani ca să pot înțelege ceva despre parenting. Și-am înțeles că parentingul stă în fiecare mamă, și orice mamă ar putea scrie o carte, ar putea sa-și facă blog despre asta, pentru că experiențele sunt unice și personale.
Era Andre mic când am auzit prima dată de tantrumuri și ”terrible 2s”. Ce-s astea, m-am întrebat eu? Andre nu a făcut tantrumuri în viața lui. Dacă aș fi avut blog – chiar aveam dar nu prea scriam – probabil aș fi scris că, de fapt, tantrumurile nu există sau dacă există cu siguranță mama face ceva nepotrivit copilului. Că dacă eu nu am tantrumuri, se presupune că nimeni nu are, că doar sunt pe blogul meu și scriu ce vreau.
Noroc că s-a născut Beatriz care are tantrumuri tot de-atunci. Și am învățat astfel ce înseamnă empatia cu alte mame, informația documentată și experți care te pot ajuta mai degrabă offline, decât povestind pe nu știu ce grup experiențe personale . Pentru că din afară, toate viețile altora par roz și frumoase. Chiar și alea cu tantrumuri. Numai cine trece zilnic de 2 ani prin trantrumuri înțelege ce e un tantrum în sensul pur al cuvântului.
Apoi, dacă l-aș fi avut numai pe Andre, ce articol frumos ar fi ieșit despre rețeta minune de diversificare pe care o am de la pediatră și care nu mi-a fost refuzată niciodată de către copil. Aș fi făcut o comunitate de mame cu copii mâncăcioși în care ne povesteam ultimul mix de legume. Doar că, după 2 ani, a apărut și varianta de copil care nu mănâncă după nici o rețetă de diversificare inventată vreodată. Vă spun sincer, nici un grup nu a reușit să mă ajute, nici un blog, nici o carte. Ci doar, instinctul meu de mamă care nici nu prea funcționa bine pe-atunci. O singură părere de rău am, că nu am cunoscut-o pe Otilia mai devreme. Să înțeleg că sunt copii care nu mănâncă, sunt copii care au nevoie de mama lor mai mult ca de hrană, sunt copii sensibili care au nevoie de atenția mamei lor mai mult decât de aer!
Până acum un an, nici în cele mai crunte vise nu mă gândeam că-mi voi da copiii la o grădiniță de stat. Oricât am citit, nici un blog, nici o persoană nu recomanda din suflet grădinița de stat. Erau bunicele, dar ba era meniul plin de zahăr, ba nu-i scotea afară, ba nu aveau opționale și tot așa. Montessori e baza! Nu mă înțelegeți greșit, sunt adepta metodologiei învățământului alternativ. Nevoia mea de mamă era să aflu și părți bune din învățământul de stat, empatizând cu oamenii care nu au posibilități sau nu intră în lista lor de preferințe grădinițele particulare.
Doar experimentând pe copiii mei am înțeles cu adevărat ce înseamnă un învățământ de stat și în ce condiții se diferențiază de cel privat.
Apoi, jocurile și jucăriile. Andre e un copil care nu a fost atras de cărți. Nu știu dacă are legătură cu faptul că e băiat sau că seamănă cu ta-su care a citit fix 3 cărți în toată viața lui, habar nu am. Cert e că i-am cumpărat vreo jumătate din toate cărțile recomandate pe internet și am avut succes 0. Acum, la 5 ani succesul suprem pentru el este să joace fotbal cu jambiere, adidași, costum de Ronaldo și mănuși de portar. Deci nu e Lego, nu sunt cărți, nu e nici Lego duplo, nu roboți, nu mașini. Îi plac jocurile cu zar, damele și fotbalul. Fotbal ar putea juca non stop. Nu ar fi putut scrie niciunde că lui Andre o să-i placă fotbalul. Însă, faptul că nu-i plac cărțile ar fi putut crea într-o mamă o foarte mare frustrare. ”Toți copiii citesc, uite și pe blog-ul ăla și pe blog-ul celălalt, și pe grupul ăla, doar copilul nostru nu citește! Ce-o să ne facem cu el?” Să vezi când se postează pe Facebook puzzle-uri făcute de copii de aceeași vârstă, iar al tău abia se chinuie la unul cu jumate din piese. Intri în depresie instant și crezi că tocmai a venit sfârșitul lumii! Iar de copiii care știu să scrie de la 4 ani, nici să nu pomeniți, vă rog!
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
