9 ianuarie. A 17-a zi cu copiii acasă. De 17 zile nu am mai fost la birou, abia am reușit să scriu câteva oferte rapid la somnul de prânz al copiilor, iar telefoanele se dau doar în baie cu ușa închisă sau în garaj, strecurându-mă neobservată pentru câteva secunde.
După 17 zile sunt epuizată de stresul că am o grămadă de chestii de făcut și totuși, nu am cum să le fac. Sunt stresată că sunt începute și neterminate, că ar trebui să fiu altundeva decât acasă în pijamale, că am întâlniri la care nu reușesc să ajung.
De 17 zile joc Monopoly 5+, toate jocurile cu zar, nisip kinetic, plastilină, baba oarba, prinselea, ascunselea, ne gâdilim, am ieșit în zăpadă și multe altele. Și totuși, 17 zile sunt multe. Și cred că vor fi și mai multe.
De 4 zile nu mai ies din pijamale. Mașina mi-e blocată în garaj, nu am pâine, fructe, carne să fac paste, iar comunicarea de bază cu soțul sunt listele de cumpărături trimise pe Whatsapp: 10 pere Kaiser (nu altceva), 6-7 mere Red Delicious și 6-7 mere Golden (de preferat din Romania), banane Dole, 10 ouă cod 1 (nu altceva), unt cu 80% grăsime (foarte important), 3 kg orez Scotti cu bob rotund (al treilea rând, cum intri în dreapta, pe partea stângă), etc. Cât am scris puteam lejer să mă duc pe jos până la Mega și să mi le cumpăr eu. Doar că…..cine stă cu copiii?
Dincolo de orice, cred că diferența majoră între o grădiniță de stat și una particulară este programul. Bineînțeles că și metoda de lucru, dar nu e mereu general valabil. Și la o particulara cât și la una de stat poți da atât peste oameni pregătiți și deschiși la minte, precum și peste oameni nepregătiți și cu metode eronat aplicate. Am scris despre educatoarele copiilor mei aici.
Dar programul de lucru cred că face marea diferență.
Când aveam eu copiii la particulară, vacanța cea mai lungă era de o săptămână. Se mergea și între Crăciun și Revelion, și dacă ningea și dacă nu ningea, și pe ploaie și pe viscol. Ca să nu mai spun că una e să-i iei acasă la 6-7, alta e la 4.
La stat, vrând-nevrând, ori te implici serios în treaba cu luatul și distracția de după cu copilul, ori implici bona.
Cum nu cred în bone, am rămas din start doar cu o singură opțiune. Cu toate că uneori, așa aș vrea una…
Așa că, iată-mă azi, lucrând de-acasă: am dansat cu Beti și cu porcușorul ei pe cântecele copilăriei de pe Youtube, am desenat și colorat, lui Andre i-am făcut cartonașe de arbitru: roșu și galben din carton, apoi ne-am jucat de-a servitul ceaiului, apoi un joc cu zar la care Andre a câștigat, apoi i-am plimbat cu pătura prin casă (pentru că nu am covoare) și în final, am scos asul din mânecă – Lego, din care deja am pierdut câteva piese. Și au trecut doar două ore!!
17 zile la rând, la fel, în care am mai variat Lego cu săniuș, o ieșire la piscină și câțiva copii veniți în vizită. Andre a mai revăzut meciul Portugalia – Franța de vreo 5 ori până acum, iar Beti a rămas aceeași fără răbdare de a se uita pe Ipad. În rest, totul la fel.
Somnul de prânz e stresul suprem. Că eu mă aștept să doarmă toată lumea, ca să mă conectez cu mine, să-mi beau cafeaua de dimineață în liniște, să scriu, să plec cu gândul pe câmpii. Iar ei bineînțeles că nu dorm tocmai pentru că așa ți-ai propus tu. Iar tu nu îi poți obliga pentru că nu se face, iar ei plâng pentru că nu au dormit suficient. Iupiiiii!
Mâine nu mai știu ce fac, dar sper din tot sufletul meu să îmi vină rapid niște idei creative.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
