Când ne acceptăm copiii pentru cine sunt, credem în mod eronat că asta înseamnă să le permitem, pasivi, să continue un comportament care ar putea fi distructiv.
Dar nu despre pasivitate este vorba, ci despre acceptarea ființei copilului nostru, la starea lor naturală așa cum e.
Acceptarea e fundamentală. Ajustarea comportamentului lor pentru a fi mai potrivit cu ființa lor esențială se face mai târziu.
În cazul în care copiii se comportă într-un mod pe care îl considerăm „rău“, într-un act de nesupunere, reacția adecvată este fermitatea. Dacă sunt „răi“ pentru că nu pot gestiona emoții dureroase, trebuie să fim înțelegători.
(...)
Citește mai mult pe meseriadeparinte.ro
