Acest articol este pentru cei care se simt copleşiţi atunci când citesc pe bloguri sau site-uri postări despre mame perfecte, care aplică toate teoriile de parenting, nu se enervează niciodată sau dacă o fac reuşesc să dea trei pumni într-o pernă şi să se întoarcă zen la copil. Pentru cei care se simt vinovaţi că, la nervi, au spus sau au făcut ceva în care nu cred şi au senzaţia că şi-au traumatizat copilul pe viaţă. Pentru cei care se luptă zi de zi cu fantomele propriei copilării, dar reuşesc să se menţină sau să redevină conştienţi şi să devină în fiecare zi o mai bună versiune a lor. Şi nu în ultimul rând, pentru cei care mă consideră perfectă şi cred că eu nu o dau în bară niciodată.
Ei bine, o dau. Chiar grav uneori. Atât de grav încât se întâmplă în zile mari, de sărbătoare, cu familia extinsă, reunită şi fericită.
Prima zi de Paşte 2016. Tradiţional, la noi sărbătorile sunt un periplu între cele două familii, fiind unul din puţinele momente în care stăm tihniţi, fără presiunea prea mare a timpului. Aşa că, în dimineaţa cu pricina, plecăm noi toţi trei frumoşi, aranjaţi şi zâmbitori către prima oprire, casa bunicilor paterni. Purtăm atât eu cât şi Ana cadourile de la Iepuraş. Cu ocazia înnoirii de Paşte, Ana a primit o minunăţie de rochiţă de prinţesă, creaţie Sipet de Sidef, unele dintre cele mai frumoase rochiţe pe care eu le-am văzut vreodată. Ana şi-a ales modelul de pe net, a pus-o pe lista Iepuraşului şi a avut şi norocul să o primească.
Greşeala no. 1 – din momentul în care am îmbrăcat-o cu ea, ştiind că mergem la curte, mi-a fost groază că o va strica sau Doamne-fereşte că o va rupe, dar am încercat să nu dau foarte mare atenţie temerilor şi să o las să se bucure. A mers pe trotinetă, s-a jucat, ne-am pozat în iarbă, pe stradă, am râs, ne-am învârtit amândouă, ce mai, puteai scrie povestea „Perfecţiune pascală” dacă te uitai la noi. La un moment dat, am intrat cu toţii în curte şi am rugat-o să o dea jos, urmând să o îmbrace înapoi când plecam către tura a doua de vizite. Pentru că deja începuse să obosească, a refuzat şi a vrut să mai dea o tură pe stradă cu trotineta.
Greşeala no.2 – am lăsat-o singură. Din entuziasmul că, la viteză, rochiţa se umfla şi arăta chiar fabulos, copilul nu a mai observat tufele de trandafir ale vecinului, ieşite până pe trotuar şi a trecut pe lângă ele, lăsându-şi o bucată din minunea de rochiţă în spini. Ce a urmat a fost demn de „Drama pascală”. Pentru mine, ruperea rochiţei a echivalat cu o tragedie naţională. Oricât îmi spuneam raţional că nu este un capăt de lume şi că totul în viaţă are o rezolvare, emoţional s-a pornit în mine o furtună de necontrolat. Am plâns, am ţipat, am acuzat, am spus vorbe grele şi nejustificate şi nu am vrut să o iert. Ştiam în fiecare moment că greşesc, chiar i-am spus că ştiu că îmi va părea foarte rău, dar că pur şi simplu nu pot trece peste în acel moment. Era atât de frumoasă, atât de perfectă în acea rochiţă, o rochiţă cum eu nu avusesem niciodată. Fetiţa din mine fusese rănită rău, i se stricase jucăria cea nouă, iar acum controla cu furia ei femeia, mama, raţiunea. Nu ştiu dacă vi se întâmplă să conştientizaţi cât este de greşit un comportament chiar în timp ce îl aveţi şi să nu vă puteţi opri, dar eu asta am simţit. Am realizat apoi, cugetând la cele întâmplate şi citind şi cartea lui Gaspar Gyorgy, „Copilul invizibil” că prima emoţie care se manifestă la mine în situaţii de criză este furia, explicabilă prin rememorarea anumitor episoade care mi-au marcat copilăria. Treptat, am reuşit să mă calmez, dar de liniştit de tot m-am liniştit abia seara. Cred că pot spune, fără exagerare, că nu m-am mai supărat atât de tare pe Ana niciodată până acum, deşi motivul probabil că a fost printre cele mai puţin relevante.
Ce am făcut când am putut să şi integrez faptul că am dat-o în bară? (după cum spuneam, de conştientizat am conştientizat mereu).
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
