Toţi vrem să fim părinţi buni pentru copiii noştri. Intenţiile noastre nu pot fi puse la îndoială. Doar că nu prea reuşim să cădem de acord asupra a ce înseamnă asta.
Fiecare merge în ce direcţie îi vine mai la îndemână. Unii pun accent foarte mare pe dieta, alţii vor neapărat să ajungă copilul la cea mai bună şcoală din localitate, unii cred că un părinte bun este unul îngăduitor, alţii se dau peste cap să ofere copiilor fel de fel de experienţe. Niciunul din aceste răspunsuri nu este greşit, dar în acelaşi timp niciunul dintre ele nu este singura cale.
Aşa că poate că a fi părinte bun înseamnă altceva. De exemplu
Să încerci să te schimbi şi pe tine. Dacă este ceva care nu merge bine în relaţia cu copilul tău să nu te gândeşti neapărat că numai copilul greşeşte şi trebuie schimbat. Poate că şi tu eşti o parte din problema şi ar trebui să încerci să te schimbi şi pe tine.
Greşelile sunt inevitabile. Şi te pot ajuta să creşti. Şi asta ar trebui să fie valabil şi pentru copii şi pentru părinţi. Pentru că nu există părinte perfect şi nici copil perfect. Dar cu toţii trebuie să încercăm să devenim mai buni şi să avem înţelegere faţă de noi şi faţă de copiii noştri. O atitudine care nu este încrâncenata ar putea să fie cea mai bună soluţie.
Sentimentele, oricare ar fi ele, sunt în regulă. Ce este greşit poate fi cum acţionăm atunci când avem un sentiment. Şi ar trebui să ne petrecem mai mult timp acceptând sentimentele, însă discutând acţiunile.
O vorbă bună poate face mult mai mult decât orice pedeapsă. Nu ai nevoie de zeci de teorii ca să creşti un copil bine. Ajunge să ai o inimă deschisă. Atunci vei înţelege că un copil gândeşte şi acţionează diferit faţă de tine. Şi că este ok să fie aşa.
Transparența şi predictibilitatea determină copilul să te asculte mai uşor. Aşa că explica de ce iei anumite decizii. Şi rămâi constant în ele, astfel încât să nu fie puse în permanenţă la îndoială. Asta nu înseamnă însă că valorile nu s-ar putea schimba, cu timpul, în urma experienţelor prin care treci.
Priveşte copilul cu flexibilitate. El trece printr-o serie de schimbări foarte rapide şi vrea să experimenteze cât mai mult. Asta trebuie acceptat că o etapă naturală şi necesară în viaţa lui. Nu îi pui etichete, nu gândeşti din start ce este mai rău. Şi prin asta eşti un părinte bun.
Copiii îşi provoacă în permanenţă părinţii la lupte de putere, dar asta nu înseamnă şi că aceştia trebuie să răspundă pozitiv.
Tu cum crezi ca este un superpărinte?
