Noapte. Ne pregătim de somn. Copilul, foarte obosit, total nemulțumit și de faptul că întunericul e negru și patul orizontal, începe să tragă de cojițele de la buze (are gripă, muci și buzele i s-au uscat foarte tare).
Eu, obosită și cu răbdarea pe sfârșite, nu suport gestul lui! Îi spun o dată să se oprească, de doua ori… nimic! Simt cum iau foc! Îmi apasă pe butoanele care mă fac să simt că pierd controlul, motiv pentru care încep să mă comport ca în cărțile de parenting, capitolul AȘA NU: îl ameninț că mă întorc cu spatele la el, îi promit poveste dacă se oprește și în final îl țin de mâini. Ei, și când ajung în punctul ăsta, mă dau doi pași mai în spate, realizez că nu îmi place ce văd și îmi dau seama că e vorba, de fapt, despre cum răspund butoanele mele la oboseala lui; încerc imediat să mă liniștesc și încep să îi spun o poveste; merg eu spre el, încercând să îi satisfac nevoia de bază!
Trec 3 secunde de povestit în șoaptă, el se ghemuiește în brațele mele, îmi pune mâinile pe față și îl aud cum spune stângaci (prima dată când a rostit aceste cuvinte):
-Mami, ești așa frumoasă…!
Mi s-au înmuiat sufletul, inima, picioarele! Mi-au crescut aripi și am început să zbor, în timp ce mâini fine de copil îmi mângâiau fața.
Mulțumescu-ți, Doamne, pentru el! Ajută-mă, Doamne, să scap de butoanele astea, să mă bucur de tot ceea ce îmi poate oferi un omuleț cu sufletul alb.
