Mă gândeam la toate femeile și mamele cărora le este greu acum. La tot satul acela despre care se spune în proverbul cunoscut de care ar avea nevoie să le ajute cu treburile prin casă, cu temele copiilor, cu o îmbrățișare caldă.
Mă uitam pe grupurile de discuții cu mamele care se plâng că nu au pe nimeni care să le ajute, citesc articolele care se mai scriu pe tema parentingului cu frustrările femeii care ar mai vrea să mai iasă din pijamale și să-și mai audă gândurile dincolo de pereții casei și m-am revăzut pe mine, acum câțiva ani, la fel de stresată, nedormită, frustrată.
Fără nici un sat care să mă ajute, fără nici o prietenă pe care să o sun, cu un soț care m-a susținut, dar care era mai mult plecat să plătească facturile. Mă găseam pe o linie extrem de fină între conștiința de a fi mama care trebuie să fie, model de educație și bună cuviință pentru copiii ei, și mama care vrea să fie om, cu nevoi de om. Și cumva, în capul meu, mamele astea două nu se întâlneau niciodată, ba din contră, se anulau reciproc.
(...)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro
