“Nu ți s-a spus că doare.
Totul doare.
Ochii te ustură.
Spatele te doare.
Mâinile îți tremură.
Te simți captivă într-o roată a oboselii.
Și nu ai nicio opțiune, decât sa mergi înainte.
Nu poți controla nimic.
Gândurile îți sunt întunecate.
Te fac să te îngrijorezi din absolut orice.
Gândești la nesfârșit despre orice. Și pare că nu găsești soluții.
Ești emotivă. Foarte emotivă!
Lacrimile ți se scurg din bărbie. Fără niciun motiv aparent…
Nimic nu se întâmpla atât de repede pe cât îți dorești. Timpul parcă stă în loc.
Și totul ți se pare prea tare; prea strident. Inclusiv vocea ta.
Te simți singură.
Izolată. Resemnată.
Ai început să devii doar carcasa a ceea ce erai.
Aproape fără viață.
Iar ceea ce ți-a rămas îți e dictat de orele nopții.
Începi să devii anxioasă din orice. Și să suferi de insomnie în orele în care ți se permite să dormi.
Îți umplu corpul cu mâncare nesănătoasă.
Și te simți și mai rău, dar apoi oricum nu schimbi nimic.
Nici nu mai știi că există viață în afara maternității.
Te lupți ca niciodată.
Lipsa de somn nu e o glumă.
Îți poate fura tot ce aveai.
Somnul e o nevoie de bază.
Fără el, nu am supraviețui.
Aveți grijă de mamele care nu dorm! De mamele la început de drum! Ajutați-le să vadă lumina de la capătul tunelului. Asigurați-le că exista acolo.”
Emma Heaphy
Ce nu ți s-a spus niciodată despre oboseală
