Tipatul este o boala generalizata a mamelor. Unde te uiti vezi mame care fie sunt pe cale sa tipe, fie tocmai se inrosesc de efortul de a-si retine tipatul, fie tipa atat de tare incat cel putin 3 rame s-au ascuns si mai adanc in pamant.
Nu intru in amanunte de ce este rau sa tipi. Banuiesc ca si voi, ca si mine, le cunoasteti mult prea bine - daca tipi copilul deja nu te mai aude de stres, tipatul este o forma de agresiune, daca te asculta pentru ca tipi nu inseamna ca a inteles ceva si atunci tipatul se va intoarce, la un moment dat, impotriva ta.
Teoria este usoara. Practica insa ne omoara. Exceptand cazul in care suntem complet nebune / dezaxate / nu ar trebui sa fim lasate in libertate si tipam asa, din senin, de cele mai multe ori exista ceva care a declansat reactia. Ceva din comportamentul copilului ne-a dus in pragul exasperarii, chit ca in fiecare dimineata ne trezim si ne spunem: astazi voi fi mai calma, mai relaxata.
Tipatul vine adesea daca exista senzatia ca ar fi o urgenta sau un pericol.
De exemplu eram in parc de trei ore cu ambii copii. Cel mai mic nu isi revenise total dupa o raceala si as fi preferat sa il tin in casa, sa se odihneasca. Dar si cel mare avea dreptul sa alerge o ora dupa gradinita in aer liber. Asa ca ies cu amandoi. Trece o ora. Le spun ca trebuie sa ne intoarcem si ma ignora. Mai trece inca o ora. Le spun ca trebuie sa mergem in casa. Cel mare: 'nici sa nu te gandesti!', cel mic ma priveste cu ochii goi, deja leguma. Mai trec 10 minute, le mai spun inca o data sa termine joaca sa mergem. Cel mare avea prieteni noi si tocmai punea la cale strategii cu ei cum sa ma ignore mai cu spor. Cel mic nici nu se mai tinea pe picioare, era la mine in brate si imi soptea ca ii este rau. Ii explic celui mare o data si inca o data ca trebuie sa mergem, ca fratele lui nu se simte bine, ca asa facem in familie, avem grija de toti. El nu si nu, ca vrea sa se joace. Credeti ca nu am tipat? Ba am facut-o cat am putut de tare (si rau imi pare ca nu am facut-o mai devreme, pentru ca piticul odata ajuns acasa a inceput sa vomite de extenuare).
Si situatii stresante si urgente par sa apara zilnic, precum ciupercile dupa ploaie. Ce este de facut? Teoria cu stai 10 minute si respira, dormi bine si gaseste-ti timp si pentru tine mie nu mi se pare altceva decat apa de ploaie.
Exista insa cateva alte solutii practice care par mai bune:
- In loc sa ridici vocea coboar-o. Vorbeste chiar langa urechea lui, soptindu-i in loc sa ii strigi in fata. Macar pentru elementul de surpriza iti va arata ceva mai multa atentie.
- Analizeaza rapid ce anume te scoate atat de tare din minti si cat de important este de fapt. Daca nu este un pericol real, de genul ca vrea sa fuga in strada, da cu leaganul in cap la un alt copil inseamna ca poti respira adanc si iti retii strigatul pe care ai fi vrut sa-l scoti.
- Apeleaza la jocuri de cate ori este posibil. Este greu sa convingi un copil sa te asculte, insa nu este deloc dificil sa il convingi sa se joace. In loc de hai sa mergem acasa sa mancam la praz poti spune hai pe drum, sa vedem daca nu se ascund monstri dupa copaci.
- Repeta-ti precum o mantra: copiii nu sunt cuminti, copiii nu sunt cuminti, copiii nu sunt cuminti... atunci cand intri in bucatarie si gasesti toata faina aruncata pe jos, cand vrei sa te speli pe cap si constati ca cineva - nu spunem cine - ti-a golit tot samponul sau cand iti refuza si al treilea fel de mancare pregatit la cerere, in schimb cauta pufuleti.
Daca observi ca ai o stare generala de nervozitate si te apuca tipatul cam din orice, atunci cel mai probabil ai o zi proasta si ai nevoie de un pic de de terapie:
- fa-ti un plan frumos numai pentru tine (chit ca, asa cum se intampla cel mai adesea, nu o sa mai ajungi si sa il pui in aplicare)
- un pic de miscare poate prinde bine: danseaza, fa exercitii, ia copilul la o plimbare
- spune-i copilului ca ai o zi proasta si mama ar avea nevoie de multe, multe imbratisari
- ia o pauza cat de curand poti, ca sa iti reincarci bateriile.
