Prima dată când am fost într-o excursie cu fetele, acum mulţi ani, a fost destul de complicat. În sensul că aveam o perioadă supermegaextra plină la birou, veneam acasă ca la hotel, doar ca să dorm şi să mă schimb. A fost nevoie de multe aranjamente ca să mă asigur voi putea să recuperez ziua respectivă.
Însă mi-a plăcut atât de mult să mă bucur de ziua petrecută departe de grijile cotidiene, încât într-un colţişor al minţii a început să se înfiripeze din ce în ce mai puternic dorinţa de a sta mai mult în preajma fetelor, să le văd cum cresc, să le ajut cu temele şi, ce mă rodea cel mai tare, să ne bucurăm de vara împreună.
Apoi, în a doua excursie, am fost copleşită de toţi copiii care s-au strâns în jurul meu spunându-mi cât de mult şi-ar dori “să vină şi mami cu mine în excursie“.
“O să vină şi mami a ta la un moment dat” i-am răspuns, neştiind însă dacă mami a lui chiar îşi doreşte asta.
“De fapt nu poate să vină, pentru că mami munceşte foarte mult. E avocat şi munceşte la nașul meu. Nașul meu e foarte bogat, are şi un bloc“.
“Aaa, ok, atunci poate îl convinge şi pe nasul tău să vină în excursie, cred că ar fi şi mai amuzant” i-am răspuns, nu foarte sigură însă că cineva ar putea deţine un bloc atunci când o arde prin excursii de copii.
“Şi eu aş vrea că mami să vină cu mine, dar nu poate, şi ea munceşte foarte mult şi seara învaţa. Face o a doua facultate“, a intervenit o fetiţă.
“Wow, înseamnă că e foarte deşteaptă, mami a ta“, i-am răspuns fetiţei care nu reuşea să-şi găsească pachetul cu biscuiţi în rucsacul cât ea de mare. O remarcasem de când am coborât din autocarul colorat, când toţi copiii râdeau şi se înghionteau iar ea stătea foarte serioasă într-o parte. În toată excursia nu am reuşit să o fac să zâmbească, nici eu dar nici altcineva. Un copil matur, care se pregătea pentru viaţă şi care îşi cunoastea foarte bine datoriile şi urmă cu stricteţe regulile.
O altă fetiţă, însoţită de o bunică cerber, care nu o scapa nicio clipă din ochi, a reuşit să îşi facă drum printre ceilalţi copii şi fericită mi-a întins telefonul. “Uite, am o poză când am înotat cu delfinii.“
“Asta chiar că e o amintire extraordinară“, i-am spus privind amuzată la poza colorată în care o fetiţă de aproximativ 4 ani, îmbrăcată cu o vestă gonflabilă portocalie, mângâia încântată un delfin.
“E făcută în Dubai, când am fost de ziua mea, când am făcut 4 ani“, mi-a comunicat fetiţă cu mândrie.
“Ţi-ai făcut ziua în Dubai? La 4 ani?!“, nu am putut să mă abţin. (Şi la 18 unde o să te duci? am continuat în gând).
Am ascultat pe rând poveştile copiilor strânşi în jurul meu, şi chiar dacă încă nu-mi explic motivul pentru care au ţinut să împărtăşească cu mine toate detaliile, îmi aduc aminte un singur lucru: toţi şi-ar fi dorit ca părinţii lor să vină cu ei în excursie. De fapt să petreacă mai mult timp cu ei. Să nu mai fie plecaţi de dimineaţă până seara la muncă şi să fie mai prezenţi în viaţa lor.
I-am încurajat pe fiecare cum am putut, deşi adevărul este că nu prea era nevoie să adaug nimic, cei mici aveau toată gama de scuze bine învăţată. Imediat după ce-mi spuneau ce îşi doresc, continuau cu o listă întreagă de motive pentru care acel lucru atât de normal şi de natural nu se întâmplă. Şi totul se învârtea în jurul banilor.
(…)
Sunt curioasă, voi aţi reuşit să găsiţi echilibrul între job – bani – timp? Aţi aflat ce îşi doresc copiii voştri şi aţi reuşit să vă reorganizaţi viaţa astfel încât să fie cu adevărat împliniţi? Mi-aş dori să strângem cât mai multe poveşti pentru că sunt sigură că în fiecare situaţie există argumente pe care nu le cunoşti decât dacă eşti acolo, în papucii tăi. Restul sunt doar impresii din afară.
Citeşte mai mult pe meseriadeparinte.ro!
