Trăim o perioadă a extremelor: fie ești foarte bun la ceea ce faci, fie nu ești bun deloc. Fie ai parte de cea mai frumoasă poveste de iubire, fie nu, căci orice altceva nu este considerat iubire. Fie ai cea mai bună mașină, fie nici nu-ți aduci în discuție mașina, de teama și de rușinea că ceilalți vor considera că e ceva fundamental în neregulă cu tine, dacă conduci așa ceva.
Nu mai e deloc ok să fii undeva pe la mijloc. Adică, sigur, la nivel declarativ, toată lumea zice că e cel mai bine să fii acolo, dar, în realitate, dacă nu ești Foarte Bine în toate aspectele din viața ta, asta se traduce în faptul că ești Rău sau Foarte Rău.
Iar când vine vorba de parenting, teoria asta este cu atât mai valabilă.
Suntem într-o competiție permanentă de a (ne) demonstra că suntem cei mai buni părinți. Dacă ne-ar întreba cineva cu cine suntem în competiție, nu am ști să răspundem la întrebare, din două motive: pe de o parte asta ar însemna să ne oprim un pic din viteza asta cu care ne desfășurăm viața și să ne gândim un pic, și cine are timp de așa ceva, când noi trebuie să demonstrăm zi de zi, ceas de ceas, că suntem părinți foarte buni? În al doilea rând, nu am ști să răspundem pentru că, de fapt, nu suntem în competiție cu nimeni. Ne-am creat, fiecare, propria competiție, azi cu un alt părinte, mâine cu vreun articol pe care l-am citit, poimâine cu vreun film pe care l-am văzut, încât nu prea mai știm ce-i cu noi, ce e bine și ce e rău și ce e mai puțin bine, știm doar că trebuie să facem, să demonstrăm că suntem părinți foarte, foarte buni.
Da, știm că...
(...)
Citește mai mult pe celmaibuntata.ro
