Nu invers. Ma educa in sarcina de a avea grija de el. Ca sunt si aspecte ce tin de personalitate, valori, stil de viata in care ma influenteaza in bine nu contest. Numai ca nu despre acestea este vorba aici. Ci de capacitatea copilului de a-mi spune ce este mai bine pentru el si de ‘incapacitatea’ mea de a-l ‘strica’.
Proaspetele mame se confrunta cu o multime de bau-bau-uri care zboara din gura in gura pentru a-si gasi drept victime persoanele care participa la concursul ‘care este cea mai buna mama’. Nu ai voie sa il tii mult in brate cand este mic, sa nu doarma cu tine in pat, sa il lasi sa manance singur chiar daca nu se descurca, sa nu ii dai suzeta, sa nu ii arati ca totul este permis, sa nu il lasi la tv etc. Iar daca ai inima prea sensibila si nu pui aceste interdictii atunci vei creste o persoana dependenta, fricoasa, cu dintii strambi si miopie. Bau-bau, bau-bau-bau!
Eu nu am respectat niciuna din aceste interdictii. Pentru ca nu imi veneau la indemana. Mult mai simplu mi-a fost sa-l urmaresc pe prichinduta si sa fac ceea ce mi se pare ca isi doreste el. Nu stiu daca am avut eu noroc, sau este pur si simplu urmarea fireasca a cresterii, doar nu vezi niciun om mare caruia ii place sa fie hranit cu lingura de altii, dar niciun bau-bau nu si-a aratat coltii.
Cand era mic mai dormea cu mine, mai ales daca ii era rau dintr-un motiv sau altul. Acum insa il enerveaza sa il iau din patutul lui. A molfoit si la o suzeta vreo cateva saptamani. Ba chiar am insistat sa o faca, in speranta ca il mai linisteste, insa nu l-a atras. In privinta mancarii sunt nenumarate teorii. Nu am aplicat-o pe vreuna, insa intr-o zi m-am trezit ca nu mai accepta niciun fel de mancare din mana mea. Trebuie sa isi ia singur si sa se faca un porcusor din cap pana in picioare. La fel ma astept ca la un moment dat in viitor sa isi dea seama singur ca betele nu sunt bune de ros, ca e neplacut sa ai nisip in papuci si noroi pe maini, ca nu poti avea acces la toate lucrurile care iti plac si ca ceilalti au acelasi drept ca si tine sa fie fericiti.
Cred ca pur si simplu trebuie sa avem incredere in natura buna a bebelui si in capacitatea sa de a-si da seama singur ce este mai bine pentru el, chiar daca este atat de mic si avem adesea impresia ca trebuie sa luam noi deciziile in locul sau. Mai ales ca dorinta sa de independenta este atat de mare incat face eforturi evidente sa imite cat mai repede tot ceea ce fac cei mari din jurul lui.
Poate ca in loc sa urmarim reactiile lui sa vedem daca sunt ‘conforme’ mai bine le urmarim pe ale noastre. Avem suficienta rabdare si atentie? Avem mintea deschisa? Stim sa ne ingrijim de mintea si corpul nostru? Mai avem o viata sociala? Suntem multumite de modul in care traim? Pentru ca daca ei invata mult mai multe din imitare decat din orice plan elaborat al nostru atunci atitudinea noastra fata de lucruri, modul in care ne petrecem timpul si lucrurile cu care venim in contact sunt infinit mai importante decat urmarirea arbitrara a oricarui bau-bau.
Comparabil cu asta, cat de repede invata sa isi puna jucariile la loc chiar nu are nicio importanta, ca sa pomenesc inca un pas care este musai pe agenda oricarei mame care vrea ca totul sa se desfasoare perfect.
