Aris le zâmbește frumos oamenilor din jur încă de când era bebeluș și observ că mulți nu se sinchisesc să îi răspundă. Albert, cel mare, salută necunoscuți pe stradă, iar ei nici măcar nu îl privesc. Ni s-a întâmplat să fim la locul de joacă și Aris să care jucării peste jucării unei mame, care l-a privit plictisită și i-a spus: da-i-le mamei tale, nu mie! Altă dată, când era mai mic, Albert a vrut să se joace cu robotul unui băiețel din parc, iar bunica băiețelului respectiv i-a interzis să i-l dea: Vrei să ți-l strice? Eu altul nu-ți mai iau!
Mamă, și de câte ori m-am consumat pe tema asta. Mă gândeam, hai, frate, zâmbește-i copilului, nu te costă nimic. Răspunde-i la salut, îți ia două secunde. Lasă-l să dea jucăria, că nu i-o mănâncă. Fii nițel bun și înțelegător și cald cu copilul, că poate te mai dezmortesti și tu din rutina asta care te-a robotizat de tot. Într-o lume ideală, oamenii așa ar fi: drăguți, empatici, zâmbitori, Zen pe toată linia. În lumea reală, însă, fiecare are propriile probleme.
Știu că uneori eșți așa obosit că nu mai vezi în jur, alteori poți fi atât de apăsat de griji, că nu mai reușeșți să schitezi un zâmbet. Sau poate nu îți plac pur și simplu copiii, ori vrei să trăiești pentru ține și atât, nu vezi și nu auzi altceva. În orice caz, cineva cu o atitudine rece e de preferat unui atotștiutor într-ale parentingului și dătător cu părerea profesionist, dacă știți ce vreau să spun.
(...)
Citeşte mai mult pe ruxandraluca.ro
Sursa foto: Pexels
