Mi-am început sărbătorile alergând după lucruri materiale. Disperată că o firmă de curierat îmi rătăcise ambele cadouri pentru Pisicul consort, am bătut Bucureștiul cu taxiul în Ajun de Crăciun, în căutarea soluției salvatoare. În curtea respectivului curier am trecut de la revoltă la speranță. Haine, telefoane, jucării, parfumuri.
O mare de oameni aștepta în frig colete rătăcite, lucruri prin care să spună că s-au gândit la cei dragi, că au cheltuit, că s-au agitat. Până când un angajat dintr-un cu totul alt departament decât livrări ne-a arătat că nu despre cadouri este vorba de Crăciun. Noi așteptam obiecte, iar el ne-a oferit ceva ce nu se poate cumpăra – disponibilitatea de a sta în frig, în după-amiaza de Ajun, căutând colete pierdute și schimbând timpul petrecut cu familia pe bucuria de a face bine.
Unii au plecat cu pachetele sau cu o parte din ele, majoritatea doar cu promisiunea că marți se vor relua căutările, dar toți au plecat cu băiatul ăsta în suflet. Cu speranța că mai există oameni pentru care a ajuta are încă valoare.
Este primul an în care ne prinde Crăciunul fără planuri, fără liste și pregătiri minuțioase, fără casa plină. Primul an în care suntem întrebați cu două zile înainte dacă mai facem petrecerea care ne-a consacrat, iar noi răspundem „nu, dar vă așteptăm cu drag”. Primul an în care petrecem în foarte puțini, în multă liniște – mă rog, câtă poate fi cu trei copii în casă, fără stres, fără agitație. E primul an în care Buni nu ne-a mai așteptat cu masa plină și casa gătită, pentru că fix în Ajun a prins-o o viroză puternică și am stat toată dimineața cu teama că ne vom petrece Crăciunul la urgențe. Din fericire nu a fost așa. Nu am mai petrecut cu mese întinse, dar cu bucuria că ea se simte mai bine. Cu mulțumirea imensă că am umplut o sacoșă și am dat-o unui cuplu de tineri care ne-a sunat la ușă cerând mâncare. M-au trecut fiori încercând să îmi imaginez cât de greu trebuie să îți fie încât să ajungi să mergi pe la uși în zi de sărbătoare căutând să îți potolești foamea.
Nu am mai făcut maraton de vizite, dar am fost alături de cei care contează. Am renunțat la reguli și am lăsat liber la televizor și telefon. Încă nu s-a făcut gaură în cer, cum ar spune mama. Am împărțit și am primit multe cadouri frumoase, lucruri pe care le voi purta și le voi folosi cu plăcere. Dar cel mai mult am primit bucuria că suntem împreună, sănătoși atât cât se poate, că ne-am putut face daruri frumoase, că am avut ce pune pe masă, că la noi în casă e cald, că ne avem unii pe alții, că ne sunăm să ne verificăm dacă suntem bine, că putem împărți din ce avem și celor mai necăjiți. Am aflat încă o dată care sunt lucrurile care contează cu adevărat și în ce merită să îți pui energia.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
