În prezent copiii mei nu merg la niciun curs special. Nu spun că mă laud cu asta. Ba chiar am un pic inima strânsă pentru că mi-ar fi plăcut să facă chitara sau pian. Aş fi iubit să îi conving să meargă la piscină. Şi aş fi fost cu inima împăcată dacă şi-ar fi găsit orice fel de activitate structurata care să le facă plăcere.
Dar nu, în continuare, la 4 şi 6 ani, tot ce îşi doresc este să fie lăsaţi să alerge în libertate. Şi, dacă se poate, să o facă alături de mine. Iubesc să picteze, dar să o facă pe pereţi. Vor să spună poezii, dar atunci când le vine cheful, cum ar fi când merg cu autobuzul. Automat, orice face parte dintr-un program îşi pierde 50% din farmec.
Aş putea să mă stresez. Dar aş putea în acelaşi timp să spun că facem parte din mişcarea din ce în ce mai larg răspândită de slow parenting. Doar că ei au adoptat-o după ce au trecut prin furia controlului şi noi doar am privit de departe ce ar însemna să controlăm, după care am acceptat senini că nu este de noi.
Ce este slow parenting? Este o atitudine în creșterea copiilor promovată intens de psihopedagogii din Statele Unite și adoptată și de către europeni. Conform ei, copiii sunt lăsaţi să cunoască lumea în propriul lor ritm, nu sunt împinşi de la spate să facă un lucru sau altul. Dar, mai mult de atât, copiii sunt lăsaţi să îşi rezolve singuri problemele, de la faptul că îşi doresc un cerc de prieteni, până la faptul că şi-ar dori să mănânce clătite dimineaţa.
Ce poţi obține în acest fel?
Poate că nu vei avea cel mai cel copil, spun adepţii acestei atitudini. În schimb vei avea un copil care este mulţumit de ceea ce a reuşit să facă. În plus, sunt copii care se adaptează cu uşurinţă mai târziu, în viaţă. Şi adaptabilitatea este o condiţie esenţială ca să reuşeşti în societatea modernă.
Nu trebuie să îţi faci griji, un copil care doar se joacă şi pare să nu facă nimic altceva învăţă din această joacă. Este modul lor natural de a se dezvolta. Este însă preferabil să nu laşi copilul la televizor, întrucât asta îi va ocupa o cantitate enormă de timp şi nu va avea nimic de învăţat de aici.
Un alt lucru pe care ar trebui să îl ocoleşti sunt obiceiurile consumeriste – să îţi doreşti tot ce vezi în reclame, să pui în permanenţă pe altcineva să facă lucruri pentru tine (de la curăţenie până la prepararea hranei), să nu te bucuri decât de lucrurile care au costat mult.
În principiu, spune această mişcare, ar trebui să nu pui multă presiune pe copil şi, în acelaşi timp, să îl laşi să se descurce singur cu tot ceea ce poate. Pare destul de apropiat de modul în care am fost crescuţi noi, nu vi se pare?
Dacă vi se pare interesant puteţi aprofunda subiectul. Cei mai recunoscuţi autori care au scris despre asta sunt:
The Idle Parent de Tom Hodgkinson,
Under Pressure: Rescuing Our Children From the Culture of Hyper-parenting de Carl Honoré
Carl Honore: „Părinţii tihniţi le dau copiilor lor suficient timp şi spaţiu ca să exploreze lumea după cum le place. Ei nu au un program foarte aglomerat, ca familie, astfel încât fiecare membru găseşte timp să se odihnească, să se gândească sau pur şi simplu să stea împreună. Ei acceptă că să faci imposibilul ca să îi dai copilului tot ce-i mai bun întotdeauna nu este mereu cea mai bună strategie. Să fii un părinte tihnit înseamnă să îi permiţi copilului să îşi dea seama singur cine este, mai degrabă decât să îi spui tu cine ar trebui să fie. Să creşti un copil în tihnă înseamnă şi să îi dai o mulţime de dragoste şi atenţie, fără să pui nicio condiţie. ”
