In Romania daca ai copil mai bine stai inchis in casa. Si nu vorbesc aici de lipsa unor facilitati care, in alte tari se intalnesc, gen rampe pentru carucioare sau camere pentru infasat bebelusii in locuri publice. Ci despre lucruri mai banale, care tin de atitudinea celorlalti. Care la noi merge de la indiferenta pana la blamare.
Indiferenta ia multe forme. De exemplu masinile parcate pe trotuare, de trebuie adesea sa le ocolesti mergand pe strada. Magazinele in care nu ai cum sa intri daca ai carut. Eu inca nu am inteles cum s-ar presupune ca pot cumpara ceva daca nu sunt intr-un mall. Nici macar farmaciile, care fac jumatate din vanzari numai pe produse pentru copii, nu au prevazuta vreo facilitate. Cainii comunitari lasati sa stea la intrarea in parcuri ca sa hotarasca cine poate trece linistit pe acolo si cine nu. Bine ca au plantat inauntru 1 bodyguard la 10 m ca sa pazeasca bancile.
De fapt la fiecare pas te lovesti de cate ceva care te impiedica sa te deplasezi. Asa ca daca ai un copil care inca este dus in carut atunci stai mai mult in casa. Si lasi in seama altora pana si cumpararea unei paini.
Dar mai rea decat indiferenta este blamarea celor care ies cu copii mici in public. Romanii sufera cu nervii. Cel putin atunci cand este vorba despre zgomotele produse de copii. Daca ii aud plangand au dureri de stomac timp de 10 zile. Si daca rad, tipa sau se joaca se simt ca si cum ar fi fost dusi la inchisoare. Ce mai, orice iesire de-a ta naste atatea incruntari ale celorlalti si comentarii de genul “unii nu stiu ca acesta nu este un loc pentru copii” de iti vine sa crezi ca de indata ce duci un carut ar trebui sa te muti intr-un lagar. Ca sa lasi tot orasul numai lor, oamenilor care fac zgomote acceptabile.
Cat de penibil este sentimentul ca trebuie sa iti ceri incontinuu scuze! Si nu vorbim aici numai de pustani suparati ca nu au voie sa se imbete in tihna intr-o atmosfera saturata de fum de tigara. Ci in general, cam pe unde apari nasti incruntari de genul “acum trebuie sa-i mai suportam si pe astia”.
Copiii nu prea sunt iubiti la noi. Daca este sa vorbesti despre ei o faci ca sa acuzi nu stiu ce pustan care a facut o criza de nervi fiindca nu i s-a luat o ciocolata. Sau ca sa te miri de cum poate o mama sa vorbeasca la telefon pe strada in loc sa isi impinga mai repede carutul pe spatiul verde ca sa ai tu pe unde sa treci. Sau sa razi de cat de proaste sunt si cum nu au nimic in cap in afara de retete.
Copiii nu sunt integrati in viata comunitatii de parca am vorbi despre o boala pentru care iti trebuie carantina. Nici gand de atitudinea degajata pe care o vezi in alte tari in care parintii isi iau copii cu ei fara probleme. Sa le zambesti daca ii vezi este pasare rara. Mai bine te incrunti, ca sa stie ca nu sunt bineveniti si sa plece cat mai repede.
Daca ar face cineva o monitorizare a articolelor de pe bloguri care pomenesc despre copii ar vedea ca sunt in marea majoritate izbucniri de exasperare ca acestia exista. Si ne iau aerul. Ba chiar si daca avem noi copii cei ai tuturor celorlalti ne incomodeaza si am vrea sa dispara. In Romania toata lumea ar fi fericita daca ar putea sa fie o societate numai de oameni mari. De la majorat in sus, ca altfel de creste nivelul de stres la cote nepermise. Si, si asa ni-i greu. La tati.
