Odată ce suntem părinţi devenim precum părinţii noştri. Lucru pe care am jurat că nu îl vom face niciodată încă de când am împlinit 14 ani şi ne-am făcut carte de identitate. Ce vom face nu ştiam... Dar ştiam sigur că nu vom face precum părinţii noştri!
Nu ne vom obliga copiii să adoarmă. Păi ştiţi voi cât de clare îmi sunt, din copilărie, momentele în care, la prânz, trebuia să dorm şi nu puteam!? Şi stăteau mama sau tata cu noi, să fie siguri că ne culcăm. Eu îmi închipuiam fel de fel de lucruri din găurile perdelelor şi analizăm cu minuţiozitate obsesivă fiecare obiect în parte. Ei, părinţii, adormeau într-o clipită şi nu aveam voie să mă mişc. Ca să nu îi trezesc. Plictiseală cruntă. Aşa că mi-am promis că nu îmi voi chinui copiii trimiţându-i la culcare. Ghiciţi cine este acum primul care se uită la ceas mereu în aşteptarea orei de somn de la prânz.
Mâncarea
De la doi ani în sus nu mi-a mai plăcut să mănânc nimic. Acceptăm numai câteva alimente pe care le-aş fi putut repeta la infinit. Iar ciorba de la prânz era un chin, cu toate acele legume care trebuiau alese cu grijă, că nu cumva să-mi atingă vreuna stomacul delicat. Şi cine credeţi că tine acum lungi cuvântări despre cât de important este să mănânci sănătos? Şi cine credeţi că acceptă să cedeze doar după lungi bătălii?
Curăţenia
Aveam momentele mele în care nu îmi plăcea de mama mea deloc. Şi anume atunci când făcea curat sau pregătea vreo sărbătoare. Avea atunci aşa o viteză de mişcare, aşa o încrâncenare şi aşa o capacitate de a se supăra rapid dacă nu îi ieşea ceva cum vroia încât aş fi plecat oriunde de acasă şi să revin când timpurile deveneau mai paşnice. Şi cine se urcă acum pe pereţi de nervi dacă se scăpa o firmitură pe jos după ce tocmai am pus aspiratorul?
Vă jur, părinţii mei aveau nişte ochi de vultur şi ştiau tot ce făceam sau gândeam sau speram. Tata mai puţin. Dar mama ştia tot. Şi aşa ceva te poate speria. Este foarte greu să dai în permanenţă dare de seamă despre ceea ce faci. "Dar nu au şi ei alte preocupări?", mă întrebam îmbufnată şi îi bănuiam nu de grijă, ci de lipsa de imaginaţie. Ca un vultur sunt şi eu acum şi îmi imaginez fel de fel de lucruri, aşa că mor de grijă. Probabil copiii mei și-ar dori să mă mai trimită la plimbare din când în când.
Tu cât de mult semeni cu mama ta?
