Postura de mama nu aduce doar zambete, imbratisari si momente tandre petrecute alaturi de copil, ci si si frustrari, nervi, tipete… Cum poti trece peste aceste episoade mai putin placute? Alina Alexandru si-a impartasit povestea pe blogul ei…
E posibil sa-ti cresti copiii fara tipete, fara cearta si fara pedepse, chiar daca esti un parinte cat de cat echilibrat? Eu, una, nu am reusit aceasta performanta pana acum, desi ma aflu in transeele maternitatii de aproape 5 ani si duc lupte acerbe. Nu folosesc tipetele si cearta ca instrumente premeditate de parenting, pur si simplu ma trezesc fac uz de ele atunci cand nu mai rezist. E un program care ruleaza fara ca eu sa pot interveni. Stiu, sunt slaba, nu dispun de mijloacele psihologice sau emotionale necesare sa ma reprogramez, desi imi doresc enorm asta si desi am frunzarit toti expertii in parenting de la noi, dar si de la ei. Sau cel putin nu stiu cum sa ajung la aceste mijloace.
(…)
Nu va speriati totusi de mine, nu sunt chiar balaurul cu 7 capete, dar fereasca-va Sfantul sa fiti prin preajma mea atunci cand imi pierd controlul. Dispun de tot arsenalul de mama crizata: ochii bulbucati, voce extrem de ridicata, par electrizat ca la Cruella de Vil, maini agitate haotic prin aer, corp contorsionat de manie, fum pe nari si cuvinte pe care le regret in secunda doi. De fapt, regret toata scena in secunda doi. L-am citit si pe Daniel Siegel, in speranta ca daca constientizez bagajul meu emotional din copilarie, ma pot detasa mai bine de el si pot alege eu o reactie in fata copiilor, decat sa ma las prada creierului primitiv de primata ce sunt. N-am facut mare branza cu teoriile lui, care, din punct de vedere teoretic, m-au mai luminat pe ici, pe colo. Dar, in mare parte, am ramas aceeasi mama vulcanica.
Vazand eu ca m-am blocat in tipete si ca nu gasesc o solutie miraculoasa de accedere instantanee la zen, la ying si yang, alfa si omega, nirvana si ayurveda, m-am mintit apoi frumos ca nu e asa de grav ca-mi mai ies din fire in fata copiiilor, ca important e sa recunosc in fata lor ca am gresit, ca eu ii iubesc, ca vreau sa le fie bine si ca voi incerca ca data viitoare sa nu ma mai pierd cu firea. Adica sa mai repar din ce-am stricat si sa sper ca nu i-am traumatizat prea mult cu agresivitatea mea. Nu stiu cum o fi la altii, dar pe mine m-a ajutat un pic sa ma iert pentru greseli. Parca m-am mai scuturat un pic de vina si am reusit sa refac conexiunea dintre mine si copil, conexiune avariata de tsunami-ul meu emotional. La urmatoarea scena cu mine in actiune parca mi-am mai pierdut din ferocitate. Inca nu m-am imblanzit, inca mai am de lucrat cu mine insami la capitolul dezvoltare personala, dar macar nu mai sunt asa de salbatica, cum eram la inceput.
(…)
Nu aspir la titlul de mama perfecta, ci doar la cel de “mama suficient de buna” pentru copiii mei. Mai ales pentru Vlad, care imi apasa toate butoanele nebuniei, cum zice Gyorgy Gaspar si care ma provoaca zilnic cu ale lui smiorcaieli si crize de furie. E clar ca am o vindecare emotionala, restanta din propria copilarie, dar cred ca pentru asta trebuie o camasa mai lunga si un ajutor specializat ;) .
“Parenting nu inseamna ce face copilul, ci felul in care vom reactiona noi. Mai mult, in mare parte, ceea ce numim noi parenting nu se intampla intre parinte si copil, ci in interiorul parintelui”, spune dr. Laura Markham, doctor in psihologie clinica.
Citeste mai mult pe povestidemama.ro!
Foto: Hepta
