Nu, nu este ușor să fii părinte mai ales atunci când, în mijlocul unei zile pline de tensiune, cu termene-limite depășite la job ori cheltuieli neprevăzute care dau peste cap bugetul familiei, copilul tău are un tantrum: nu-și găsește pantoful, și-a uitat tema acasă, își tachinează fratele mai mic, ba chiar îl și îmbrâncește sau pur și simplu vrea să fie în centrul atenției cu orice preț. În astfel de momente, când tensiunea atinge cote maxime, cedezi: țipi, urli la cel mic ori apare impulsul de a lovi. Felul în care gestionezi acele câteva minute sunt decisive nu doar pentru ce va urma, dar şi pentru educarea lui şi pentru relaţia voastră.
Mai ales la vârste mici, copiii au darul de a scoate cei mai rău din noi. Grijile cotidiene, stresul de la locul de muncă, diversele neîmpliniri pe care le trăiește fiecare reduc considerabil răbdarea față de copii noștri și, implicit, față de noi. Nu cred că există vreun părinte care să nu fi simțit, la un moment dat, într-o anumită împrejurare, furie împotriva propriului copil. Poate nu toți recunosc public acest lucru, însă toți au trăit sau trăiesc acest sentiment.
În teorie, toți știm că lucrurile trebuie tratate cu calm. În practică... e mai dificil. Asta nu înseamnă că suntem mame rele. Important este să aplicăm câteva măsuri, pe care psihologul Laura Markham, fondatoarea platformei Aha!Parenting, le-a punctat foarte bine în cărțile sale și în articolele de specialitate publicate în online.
De ce oare de cele mai multe ori ajungem să avem meciuri de ţipete cu copiii noştri sau, mai rău, să nu ştim cum să procedăm mai bine, atunci când apare o izbucnire nervoasă şi furioasă a copilului?
E adevărat, cei mici ne pot scoate din sărite, însă nu ei sunt cauza reacțiilor noastre de furie, furie ce își are rădăcinile înfipte în copilăria noastră. De fapt, furia pe care noi o încercăm este acceași cu cea pe care am simțit-o în primii noștri ani de viață - propriile noastre tantrumuri.
Laura Markham ne sfătuiește să nu ne îngrijorăm. Este normal ca fiecare dintre noi să intre în viața de părinte cu „sechelele” din copilărie. Psihologii americani au și un termen pentru această situație: “ghosts in the nursery”.
De câte ori nu spunem “Uite ce-mi faci, tremur toată”, “Copilul asta mă disperă”, “Nu mă iubește, dacă m-ar iubi nu mi-ar face asta” și așa mai departe?! Practic transferăm inconștient trăirea noastră propriilor copii. Însă nu ei sunt cauza furiei noastre, ei doar scot la suprafață ceva ce a fost sădit în noi cu foarte mult timp în urmă.
Ce se întîmplă în mintea copiilor noștri când țipăm la ei ori atnci când, poate, îi și lovim? Imaginează-ți că soțul tău se enervează cumplit, se pierde cu firea și începe să țipe la tine. Acum, imaginează-ți-l că are o statură de trei ori mai mare și că te acoperă cu totul. Gândește-te că depinzi întru-totul de el: este cel care îți dă de mâncare, care îți oferă un adăpost, siguranță, protecție. Este sursa ta primordială de iubire, încredere și informații despre lumea întreagă și că nu ai la cine altcineva să apelezi. Acum, amplifică toate sentimentele tale de furie și înmulțește-le cu 1.000. Cum e rezultatul? Cam asta simte copilul tău atunci când te înfurii pe el.
Furia necontrolată, repetată, transformată uneori în bătaie produce efecte grave asupra dezvoltării fizice și emoționale a copiilor noștri: coeficient scăzut de inteligență, relații dezastruoase la maturitate, psihoze ori dependențe de substanțe. Există numeroase studii care confirmă acel lucru.
►Citește și Lasă-ți copiii să se descurce singuri! 6 situații în care nu trebuie să intervii
Cum ne stăpânim furia față de copiii noștri?
Ce se întâmplă în organismul nostru atunci când simțim furie? Amigdala, partea responsabilă cu emoţiile a creierului, o ia razna. În corp se secretă adrenalină care face că pulsul să crească, inima să bată mai repede, pumnii să se încleşteze. În acelaşi timp, sângele curge mai repede prin artere şi inundă lobul frontal care se afla deasupra ochiului stâng. Și atunci țipăm ca un răspuns de apărare, chiar dacă în fața noastră sunt proprii copii. Este aproape imposibil să nu mai simțim furia, tocmai de aceea este foarte important să o controlăm, să știm cum să reacționăm pentru a avea o relație cât mai armonioasă cu prichindeii noștri.
Fără decizii
Cel mai important lucru pe care îl putem face este să nu luăm măsuri în momentele de furie. Poate simțim nevoia să-i corectăm pe cei mici, să “le dăm o lecție”, însă nu vom rezolva nimic cât timp nu ne vom calma. Copiii nu vor înțelege nimic în acel moment. Prin urmare, fără țipete, fără pedepse, fără violență. Pedepsele dure care par nesfârşite nu sunt eficiente şi oricum îi vor enerva şi mai mult pe moment.
Putem repeta în gând, ca o mantră: “Nu este vina lui”, “Se comportă așa pentru că nu știe să-și controleze emoțiile ”, “Cu iubire le rezolvăm pe toate”.
Pauză!
Când furia ne inundă, cel mai bine este să luăm o pauză, să ne detașăm de momentul crizei. “Nu îţi pot vorbi acum, trebuie să mă calmez” Ori „Sunt aşa de supărată, încât voi aştepta până când mă voi calma. O să mă întorc şi vorbim mai târziu” sunt cele mai bune abordări. Nu este o slăbiciune să admitem că suntem furioase şi că avem nevoie de timp pentru a ne calma. E un adevărat act de curaj să recunoști cu voce tare aceste lucruri în fața copilului! Iar un minut la baie, unde ne putem spăla fața cu apă rece, face minuni.
Stabilește limitele
Furia poate fi anticipată și prevenită, nu apare din senin. Tocmai de aceea este indicat să stabilim niște limite. Mai ales atunci când, după o zi obositoare, cei mici se încăpățânează să facă anumite lucruri: să deseneze pereții deși le-ami explicat că nu au voie, să se joace cu întrerupătoarele, să nu mai lase tableta din mână deși le-au expirat cele 30 de minute și lista poate continua la nesfârșit. În loc să țipăm și să lăsăm furia să ne cuprindă cu totul, mai bine ne oprim la timp și le explicăm din nou care sunt așteptările noastre. Eventual, un mic joc ar fi de mare ajutor! De exemplu atunci când își aruncă jucăriile peste tot. “Te provoc să strângi toate jucăriile în mijlocul camerei. Iar apoi să le pui la locul tău. Crezi că ești în stare?” – poate fi una dintre soluții.
Tonul contează! Cuvintele las urme adânci
Potrivit studiilor științifice, cu cât vorbim mai calm și mai liniștit cu atât mai mult ceilați ne răspund la fel de calm. Tonul face diferența, mai ales atunci când vorbim cu prichindeii noștri. La fel și cuvintele! Reproșurile, epitetele negative, acel “Nu te mai iubesc” pot lăsa urme adânci în sufletele copiilor.
Prevenție
Nu degeaba se spune că paza bună, trece primejdia rea... Laudele pot fi de mare ajutor atunci când ne înfuriem pe comportamentul copiilor noștri. “Decât să-ți necăjești surioara mai mică, mai bine îi desenezi ceva căci te pricepi atât de bine” poate fi o abordare eficientă.
