Câtă iubire poate duce sufletul de mamă, câtă putere să te trezești în fiecare zi și să-ți spui: mai pot!
Ne plângem că ai noștri “nu au stare”, nu mănâncă bine sau mănâncă prea multe dulciuri, dorm prea puțin noaptea și deloc ziua, vor “aici” și “acum”, urmat de bătut din picioare.
Dar mama copilului care nu își poate folosi picioarele?
Mama copilului care are o întârziere mentală?
Sau a celui pentru care zgomotul și lumina sunt prea mult?
Mama care are copilul... altfel?
Le-aș lua în brațe pe toate mamele copiilor speciali și le-aș spune că le văd, deși sunt sigură că nici pentru o secundă nu aș putea simți ce e în sufletul lor.
Le-aș zice să urle din toți plămânii, că pământul le e dator să le audă.
Le-aș zice că “erou” e un cuvântul prea mic pentru ele și că nu știu de ce și cât și cum, dar că poate, cândva, undeva, luminița aceea chiar există și este cu zâmbet de copil sănătos, care spune “mulțumesc, mamă!”
Dar pe mamele copiilor speciali... cine le vede?
