Astăzi de dimineaţă când mi-am dus copilul de 5 ani la grădiniţă, iar a plâns ca şi cum lumea sa ar fi dată cu totul peste cap şi va trebui să treacă prin cele mai mari orori în următoarele ore în care eu voi lucra. „Ce te deranjează atât de tare acolo?”, am încercat să aflu pentru a suta mia oară. „Faptul că trebuie să dom la prânz”, mi-a răspuns şi el pentru a suta mia oară.
Şi am realizat brusc că nu am cum să fac ca să fie bine. Cu toate eforturile pe care le depun nu am cum să îl fac să înţeleagă că are o viaţă normală în societatea noastră: copiii stau în grijă străinilor o parte din zi astfel încât părinţii să poată lucra şi să îi întreţină. Confortul de care se bucura vine cu un cost. Şi confortul de a învăţa. Şi confortul de a ştii că are ce să mănânce mâine. Şi confortul de a visa la o vacanţă la mare.
Cu toate acestea m-am simţit mereu, la fiecare astfel de discuţie, foarte vinovată. Vinovată pentru că nu găseam soluţia magică prin care să nu avem niciunul nicio responsabilitate în viaţă. Şi doar să stăm să ne bucurăm unii de alţii. Fără niciun fel de întrerupere. Pentru că nicio întrerupere nu este acceptată cu uşurinţă: nici întreruperea pentru a face curat prin casă, nici întreruperea pentru a găti, nici întreruperea pentru a lucra de acasă. Ce să mai spun de întreruperile pentru a mă ocupa de persoana mea – pentru a citi o carte, pentru a vedea prietenii? Acestea au fost primele scoase de pe listă.
Şi nu cred că sunt singura mamă în această situaţie. Sentimentul de vinovăţie vine la pachet cu situaţia de a fi mamă. Vinovăţie pentru că oricât ne-am zbate lucrurile nu pot fi niciodată în echilibru – dacă stai mai mult la servici copiii suferă din cauza lipsei tale, dacă acorzi mai multă atenţie copiilor atunci în casă este un dezastru, dacă nu eşti destul de atentă la serviciu vei ajunge destul de rapid să nu ştii ce cheltuieli să mai reduci. Nicicum nu pare să fie bine.
Şi atunci ce este de făcut? Să răsufli adânc şi să renunţi la sentimentul de vinovăţie. Pe care ţi-l induci singură sau pe care ţi-l induc alţii. Pentru că, până la urmă, ești doar un om. Şi sunt atât de multe lucruri de făcut. Aşa că pe unele dintre ele nu mai reuşim să le facem. Echilibrul şi mulţumirea celorlalţi este numai un mit.
Trebuie să acceptăm că spunem NU, că nu suntem în stare să facem faţa tuturor lucrurilor tot timpul. Că uneori ne obligăm copiii să stea cu alţii. Că sunt zile în care nu gătim mâncare proaspătă. Că uneori casa arată într-un mod care ne dă dureri de cap.
Şi să ne consolăm cu gândul că aceasta este numai o perioadă. Va veni un moment în care copiii nu vor dori să stea numai cu noi încontinuu. Va veni o perioadă în care ne vom putea întâlni cu prietenele şi să bem un pahar de vin. Va veni o perioadă în care o vacanţă fără copii nu va mai părea un vis imposibil.
Până atunci însă, fără vinovăţie, dacă vrem să ne păstrăm sănătatea mentală.
