O vorba veche spune ca, intr-o viata, un om trebuie sa planteze un pom, sa construiasca o casa si sa faca un copil. Ce se intampla cu ultima parte a acestei “reguli” in zilele noastre? Alina Alexandru are propria explicatie…
Cand devii parinte, te schimbi profund. Dilema este: in bine sau in rau? Raspunsul este, de cele ma multe ori, in rau. Dar, paradoxal, asta este bine. V-am bagat in ceata? Aveti putintica rabdare si-o sa va lamuriti…
Exista o legenda conform careia, odata cu aparitia copiilor in vietile lor, oamenii devin mai fericiti. Ca treaba asta te implineste, te maturizeaza si, automat, duce si la fericire. Din pacate, studiile psihologice realizate in ultimii ani, in diferite parti ale lumii, contrazic total acest mit. Concluzia lor a fost, in unanimitate, ca odraslele ne fac mai nefericiti. Cum asa?
Este foarte clar pentru toata lumea, indiferent ca are sau nu copii, ca cei mici sunt, inca din prima zi in care afli ca au fost conceputi, o sursa permanenta de griji, stres, anxietate, responsabilitate maxima, munca, extenuare, cheltuieli, lupta, dubii, lipsa de libertate, boala, izolare sociala, frustrare, depresie si chiar groaza. Caci ce poate fi mai ingrozitor pe lumea asta decat sa-ti vezi copilul suferind sau murind? E greu sa crezi ca, in aceste conditii, venirea pe lume a unui copil te poate face fericit. Atunci, daca tot avem disponibile atatea mijloace contraceptive, daca ne putem concentra pe cariera o viata intreaga, daca avem atatea posibilitati de a ne distra, de ce continua oamenii sa faca copii? De ce am facut EU copii? Este intrebarea pe care mi-am pus-o foarte des in ultimul an, cand amandoi copiii, dar si intoarcerea in campul muncii, dupa 4 ani de pauza, m-au solicitat extrem de mult, atat fizic, dar si psihic.
(…)
Raspunsul vine tot din domeniul stiintific, domeniul care face distinctia foarte clara intre fericire si sensul vietii. Se pare ca viata de parinte are foarte putin de-a face cu atingerea fericirii, atunci cand o definim in general prin “a obtine ceea ce dorim, cand dorim”, dar foarte mult cu gasirea sensului vietii, care de cele mai multe ori apare in lipsa fericirii. De ce avem nevoie de a ne gasi sensul vietii mai mult decat avem nevoie de fericire? Pentru ca, fara acest sens, se instaleaza depresia si dorinta de a nu mai exista. Sinucigasii stiu cel mai bine acest lucru. Fara fericire se poate trai si, paradoxal, chiar foarte bine, fara sensul vietii, deloc. Cu toate acestea, nu am auzit niciodata vreun parinte sa spuna: “Vreau ca al meu copil sa-si gaseasca sensul vietii”, ci “Vreau ca al meu copil sa fie fericit”. Desigur, intentiile unui parinte sunt intotdeauna bune, insa cred ca una dintre cele mai importante lectii de viata pe care le putem da unui copil si o conditie esentiala pentru ca el sa vrea sa-si traiasca viata, asa cum este ea – buna sau rea – este sa nu se concentreze doar pe fericire, ci pe ceva mult mai profund: pe sensul vietii.
Roy F. Baumeister, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, SUA, impreuna cu alti trei oameni de stiinta, a realizat in 2013 un studiu pe 400 de oameni, cu varste intre 18 si 78 de ani, pentru a afla mai multe despre importanta pe care cele doua concepte – fericire si sens al vietii – o au pentru acestia. Niciunuia nu i s-a oferit o definitie a vreunuia dintre termenii, asa ca fiecare repondent a avut propria intelegere a acestora. Celor 400 de oameni li s-au adresat foarte multe intrebari, pentru a afla care factori au legatura cu fericirea si care sunt legati de sensul vietii.
(…)
Si, aici, ma opresc cu divagatia si revin la dilema mea initiala: de ce fac oamenii copii?! V-ati dat bine seama: nu ca sa fie fericiti, ci ca sa-si gaseasca sensul vietii, care este mult mai important si care defineste nu numai individul, ci si impactul pe care acesta il are asupra celorlalti din jur. Oamenii care pun nevoile si dorintele altora in fata nevoilor si dorintelor lor, cei care aloca mai multe resurse fizice, psihice, emotionale si financiare pentru altii in detrimentul lor, mai pe scurt cei care se sacrifica pentru altii (definitia clasica a unui parinte) isi gasesc sensul vietii si le este mai mult decat suficient. Este esential pentru ei.
Sa iesi la bere cu prietenii sau sa mergi la shopping cu fetele pot fi experiente foarte placute, care te fac fericit pe moment, dar nu te ajuta sa-si gasesti scopul in viata. In opozitie, sa petreci timpul cu cei pe care ii iubesti cu adevarat si pentru care ai trece peste orice impediment, pentru care ti-ai da chiar si viata, te ajuta sa afli cine esti, de unde vii si incotro te indrepti pe lumea asta. Diferenta consta in profunzimea relatiilor. Timpul cu prietenii sau satisfacerea micilor placeri in viata nu presupune niciun efort sau risc. Daca prietenii sunt prost dispusi sau nu-ti mai convine sa stai cu ei, poti sa renunti la relatia foarte usor. In schimb, timpul cu familia nu este neaparat placut, deoarece te consuma foarte mult. Cand membrii acesteia devin dificili, nu poti da bir cu fugitii, ci trebuie sa lucrezi la relatie, sa te descoperi si sa te autodepasesti. De aceea, parintii, atat de privati de libertate, odihna, socializare, distractie, sanatate, bani etc, fata de non-parinti, nu regreta nicio secunda alegerea facuta, cel putin majoritatea; pentru ca ei stiu ca, pe termen lung, castigul este mai mare decat cel pe termen scurt.
(…)
Adevar graia cel ce zicea ca atunci “cand ai copii iti pierzi mintile, dar iti gasesti sufletul”.
Voi de ce ati facut copii?
Citeste mai mult pe www.povestidemama.ro!
