Unul dintre cele mai mari şocuri legate de “educaţia” primită de fetele mele în afara familiei, a fost când, acum un an de ziua mea, am primit câte o scrisoare de la ele în care îmi promiteau că… nu vor mai fi obraznice. Nu îmi stă în fire să scriu articole melodramatice însă de data asta trebuie să recunosc că mi-au dat lacrimile când am citit scrisorile. Până să termin de vorbit cu ele plângeam de-a binelea, de nu ştiau ce să mai înţeleagă.
Al doilea şoc a fost când, după ce au făcut o năzdrăvănie, au venit spășite la mine şi cu lacrimi în ochi, m-au întrebat speriate dacă mă supăr pe ele. Le-am asigurat că nu, însă nu le venea să creadă aşa că m-au mai întrebat de câteva ori, împreună sau separat, ceea ce m-a făcut să cred că cineva, cândva, le-a ameninţat că o să mă supăr pe ele când o să aflu.
– Bine, dar m-am supărat eu vreodată pe voi? V-am spus eu vreodată aşa ceva?
– Nu.
– Şi atunci de unde v-a venit ideea asta?
– Nu ştim, dar sigur nu te-ai supărat pe noi, da?
– Dar eu nu mă supăr pe voi, de câte ori să vă repet? Poate mă supăr şi mă deranjează ce aţi făcut, dar asta nu înseamnă că mă supăr pe voi sau că nu vă mai iubesc.
– Mami, dar tu o să ne iubeşti tot timpul? Orice am face?
– Puilor, vă iubesc mai mult ca pe mine indiferent ce aţi face, nimeni şi nimic nu o să schimbe asta.
Au părut că se liniştesc şi de atunci a fost nevoie să le explic de nenumărate ori, cu exemple concrete desprinse din cele mai diverse prostii pe care le-ar putea face, că eu nu mă supăr pe ele. Pot oricând să mă supăr pe faptele lor, pot să mă supăr că s-au dus cu tema nefăcută la şcoală sau pentru că mi-au trântit placă de întins părul şi mi-au spart-o sau pentru că s-au uitat la televizor fără să ceară voie. Asta, da, se poate întâmpla oricând, însă supărarea mea se delimitează la un fapt, la o prostie făcută cu sau fără intenţie.
Niciodată nu o să pun semnul egal între ele şi faptele lor, pentru că asta e cea mai mare greşeală pe care aş putea să o fac. Dacă m-aş fi supărat pe ele atunci când mi-au spart placă, probabil că nu ne-am mai fi împăcat mult timp după. Ar fi însemnat să nu mai vorbim, să ne culcăm supărate şi să pierdem multe momente frumoase care au avut loc în acelaşi timp. Nu le-aş mai fi spus că sunt pisoii mei pufoşi ci le-aş fi reamintit în permanenţă cât de neatente au fost. O supărare nu vine niciodată singură aşa că, mai mult ca sigur, nu aş fi ratat nicio ocazie de a le arăta iar şi iar câte prostii fac şi cât de nemulţumită sunt de ele. Le-aş fi arătat astfel că nu le percep că pe nişte persoane complexe ci că le reduc la faptele lor, cu precădere cele neplăcute.
În loc să citim seară împreună în pat, am fi stat separate şi supărate, pedepsindu-le astfel pentru că nu sunt aşa cum îmi doresc, nişte copii cuminţi care nu fac prostii iar atunci când mai calcă pe bec, trebuie să înţeleagă că acest comportament este de neacceptat şi va fi aspru pedepsit de fiecare dată.
Dacă m-aş supăra pe ele, aş intra în cercul acela vicios în care nici nu a trecut destul timp de la o prostie ca imediat apare alta, iar singura mea replică ar fi “Iar nu sunteţi atente? Întotdeauna faceţi la fel. Niciodată nu mă ascultaţi!” Ar fi momentul în care comportamentul lor nu ar fi doar un accident sau o întâmplare, ci un atac premeditat la adresa mea şi a nervilor mei.
(…)
Citeşte mai mult pe meseriadeparinte.ro!
