Băi, nu poți să începi o discuție cu un părinte depre centralele nucleare, că imediat discuția ajunge la copilul său și la cât de greu îi este lui/ei. Câte trebuie să facă, câte are pe cap, cum nu-l ascultă ăla micu’ și cum are și el/ea nevoie de o pauză. Chiar nu e deloc distractiv, mai ales că toată lumea are probleme și parcă nu ai vrea să le auzi non-stop și pe ale altuia.
Cred că ceva în genul ăsta gândesc foarte mulți oameni (inclusiv părinți) despre ceilalți părinți și lamentările lor cvasi-permanente. Ar trebui să știu bine, doar sunt părinte. Adică mă și plâng că e greu, mă și plâng de alții că se plâng că le e greu. Dar dacă sunt oameni care au dat peste acest articol fără să fie părinți, poate i-ar ajuta să înțeleagă unele motive pentru care prietenii lor părinți se dau de ceasul morții cu cât de greu le este lor, de parcă asta ar fi cea mai grea chestie din lume.
1. Chiar e foarte greu, din punct de vedere fizic. De regulă, atunci când te înscrii la o cursă sportivă sau de anduranță, știi cam cât de greu o să fie și când sau unde se va termina. Când vine vorba de a fi părinte, cel mai probabil te trezești la un moment dat că nu mai poți fizic doar că:
a. Nu poți să te retragi sau să abandonezi
b. Poți să te plângi, dar apoi trebuie să continui.
c. Nu știi când se va termina, fie că vorbim de o simplă criză de plâns în timpul nopții, de o boală sau de momentul în care copilul devenit adult va părăsi (dacă va părăsi) casa părintească.
De asemenea, din experiență proprie pot să vă spun că privarea de somn cred că este cea mai eficientă formă de tortură. După două nopți nedormite, ai fi dispus să-ți vinzi copilul, partenerul, pe Iisus, pe Dumnezeu sau pe oricine altcineva e nevoie, dacă asta ar însemna că ai putea să te duci la culcare.
2. E mult mai greu din punct de vedere emoțional. Efortul fizic e pistol cu apă față de efortul emoțional. Din momentul în care devii părinte, liniștea ta sufletească se duce pulii de suflet. Pentru totdeauna sau cel puțin până mori. Poate să fie copilul oricât de bine, poți să fii tu oricât de bine, mereu o părticică a creierului tău va rămâne în alertă, pregătit să-ți dea alarma de a fugi în ajutorarea copilului, fie că vorbim de situații reale în care are nevoie de ajutor sau de momente în care cade în parc pe o altă alee și tu fugi ca un bezmetic, închipuindu-ți că atunci când vei ajunge în dreptul lui, îl vei găsi cu creierul împrăștiat pe jos și cel puțin un os al piciorului la vedere.Și încă nici nu am început să povestesc despre momentele în care copilul își face părinții cu nervii.
(...)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
Sursa foto: Alphamom.com
