Despre despresia postnatală s-a tot vorbit, s-a tot scris. Inclusiv eu am scris despre ea, dar şi despre faza baby blues, care deseori e confundată cu nenorocita de depresie postnatală. Chiar şi eu am făcut această confuzie, dar un specialist de pe site-ul mame pentru mame m-a luminat.
Însă despre depresia revenirii la locul de muncă, despre “pregătirea” sufletească şi psihologică a acestei etape nu am auzit & citit nimic. Dar asta nu înseamnă că ea nu există. Ba există şi e a naibii de nesuferită. Nu ştiu dacă e depresie ce simt eu de ceva vreme bună încoace, dar oricum nu e nicidecum o stare de euforie, extaz, fericire maximă.
Ideea acestei postări mi-a venit după un scurt dialog cu Cristina Cotoara, o prietenă virtuală de pe Facebook căreia i-am promis un răspuns detaliat pentru un sondaj pe tema revenirii mămicilor la muncă după CIC (Concediu de întreţinere a copilului). Aşadar, Cristina, ai aici răspunsul meu, îi poţi prelua fără probleme pentru a-l include în studiul tău. Singura rugăminte e ca atunci când vei trage linie şi vei avea nişte concluzii, să îmi trimiţi acest studiu pentru a mă delecta.
După ce am născut şi m-am rupt de mediul meu, nu am mai ieşit cu prietenii, nu am mai stat la taclale cu ei până târziu, am crezut că lumea mea s-a sfârşit. Mi-au lipsit enorm (şi încă îmi mai lipsesc) zilele şi nopţile în care chefuiam, pălăvrăgeam sau, pur şi simplu, stăteam cu fundul pe scara blocului, la o sămânţă, cu prietenii mei. Mi-au lipsit şi îmi lipsesc vizitele lor, care s-au redus drastic de când am născut. Am crezut o bună perioadă de timp că zilele în care râdeam cu gura până la urechi s-au dus. Dar, pe măsură ce Alexia a crescut, am descoperit că acele zile sunt abia la început. Acele zile în care râd cu lacrimi. Acum, între o oră de frecat menta la scara blocului şi o oră în parc cu Alexia, clar prefer a doua variantă. Şi asta pentru că nimic nu mă face mai fericită decât să văd bucuria fără margini a copilului meu, care ţopăie în parc, se dă pe tobogan, aleargă după alţi copii, sau, pur şi simplu, se tăvăleşte prin nisip ori iarbă. E clar, viaţa mea s-a schimbat!
Încet-încet, şi fără să-mi dau seama, practic m-am închis în lumea mea. Mai exact în cea a Alexiei. Şi, pe măsură că mă apropiam de expirarea CIC-ului de 2 ani, am început să mă gândesc cu groază “şi eu ce fac fără fii-mea?”. Căci vedeam şi văd revenirea la job ca o despărţire de copil. Bine, la anumite cote, fireşte. Adică acum nu dramatizez. Doar că nu mai petrec atât de mult timp în compania copilului meu. Oricum, de când am dus-o pe pitică la creşă, timpul petrecut alături de ea s-a diminuat, evident. Dar, cât ea era la “serviciu”, eu aveam timp să fac treabă în casă, să mă mai odihnesc, astfel că, după terminarea programului Alexiei, eram fresh. Or, odată cu revenirea la job, clar aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Şi cum spuneam, pe măsură că mă apropiam de ziua fatidică în care trebuia să revin în câmpul muncii, simţeam cum mă cuprinde depresia – deşi e mult spus. Grijile nu sunt legate de readaptare, căci sunt convinsă că voi trece repede de această etapă, mai ales că îmi place ceea ce fac la job. Grijile sunt legate, evident, de Alexia. Îi spuneam Cristinei pe FB că mi se pare mai deprimantă revenirea la locul de muncă decât celebra depresie postnatală despre care se tot vorbeşte. Dacă ar fi să le compar, mai deprimantă e depresia (ca să spun aşa) revenirii la job.
De ce? Păi iaca motive – doar câteva:
– nu am găsit soluţii care să îmi satisfacă exigenţele privind “monitorizarea” copilului. Din motive financiare, bona iese din calcul. La fel şi vecina săritoare pentru că abia ne-am mutat în bloc. Mai pe româneşte, nu are cine să se ocupe de copil aşa cum o facem noi. Bunicii sunt bunici, deci automat răsfăţul fără limite va fi la ordinea zilei. Astfel că fata mea, din una cu care mă pot înţelege, se va transforma într-un monstruleţ care ne va toca. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată când am lăsat-o pe Alexia în seama bunicilor (deh, o nepoată au şi ei şi e logic că vor să o răsfeţe…). Poate pentru unii dintre voi sună răutăcios, dar, credeţi-mă, nu e nimic mai neplăcut decât să nu te mai înţelegi cu copilul tău. În plus, bunicii nu-i pot rezista titirezului meu de copil. Din motive de boală şi vârstă. Amândoi sunt rupţi după nici jumătate de oră de stat cu ea – pardon, de alergat după ea, căci alexia stă locului doar în somn. ATÂT.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
