În weekend am fost cu niște prieteni la munte într-o aventură plină de peripeții despre care puteți citi în articolul anterior. La un moment dat, Iulia și cu o prietenă au plecat spre sat, încercând să găsească pe cineva care ne-ar putea ajuta. Din poartă în poartă au nimerit în casa unor oameni suficient de drăguți cât să le găzduiască până la sosirea celorlalți.
Când ne-am întors și noi primul lucru pe care mi l-a povestit Iulia a fost că, stând de vorbă cu femeia aceea despre vrute și nevrute, la un moment dat, ea, femeia, i-a spus:
– Știți, doamnă, uneori visez că-mi iau cei doi copii și ieșim cu toții la o pizza…
Da, știu, aș putea încheia aici acest articol, căci orice voi spune în continuare, cel puțin pentru mine, nu va putea să exprime ce am simțit în acele momente. Milă. Frustrare. Dorința de a fugi și a cumpăra toate pizzele din oraș și a le aduce acelei familii. Nevoia de a-mi stăpâni lacrimile în fața nedreptății care poate fi, uneori, viața. Rușinea de a mă gândi la toate momentele în care mi se pare că nu am destul, sau că merit mai mult și nu primesc pe măsură. Și toate acestea le-am simțit la interval de câteva secunde.
(…)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
