Ne-am văzut ieri, am trecut pe lângă tine pe stradă. Împingeai căruciorul, erai cu copilul tău. De fapt, erai într-o convorbire la telefon, cu căștile-n urechi. Mi-am amintit că ne mai văzuserăm și cu o zi-nainte, cred că în parc. Te-am recunoscut după felul în care țineai telefonul într-o mână și copilul în cealaltă. Cum îl dădeai pe leagăn cu un ochi lipit de el și altul, de ecran.
Știu că ești obosit. Că ai multe pe cap la birou sau că treburile nu se mai termină în casă. Știu că viața ta nu mai e la fel ca acum 2 ani sau cum ți-ai fi imaginat să fie și că ai da orice pe o clipă de liniște. Știu cât sunt de prețioase momentele când ești doar tu cu tine. Știu cum e să stai la baie pe ceas, în timp ce cineva mic plânge după tine. În timp ce vasele te așteaptă în bucătărie, nu prietenele la restaurant.
Știu că, uneori, parcă telefonul te înțelege cel mai bine și te acceptă necondiționat. Fiindcă nu cere nici de mâncare, nici nu plânge după atenție și unde-l pui acolo stă.
Dragă părinte care citești asta de pe telefon în timp ce adormi copilul, în timp ce te joci cu el sau în loc de a-i citi o poveste cu tâlc, gândește-te la cum se simte fetița ta în momente ca ăsta. Gândește-te la ce mesaj îi transmiți băiatului tău când te vede butonând cu viteză. Că mama e trup și (mai ales) suflet, că tata e spirit, nu numai stâlp … în familie? Sau, dimpotrivă, că ești o prezență strict de decor, un fel de roboțel cu cheiță? Care reacționează doar în caz de pericol, de băgat degetele-n priză sau răsturnat de pe leagănul în vânt.
(…)
Citește mai mult pe www.siblondelegandesc.ro!
