“Nu am niciun chef să ajungem acasă. Numai bagaje, te apuca nervii că ai de despachetat, de băgat la spălat, copilul plânge că vrea la tine, tu urli că nu stă cu mine...”, îmi zice domnul soț duminică pe la prânz, când ne pregăteam să plecam spre casă, după un alt sfârșit de săptămână în deplasare.
Am ajuns acasă, am pus copilul în mijlocul casei (e la vârsta la care încă nu merge), și-am spus:
- Uite-te la el! Păpușa asta vie doarme la noi, în seara asta! E a noastră!
Mi-am luat domnul soț în brațe, ne-am dat un pupic pe fugă și am rămas îmbrățișați, mândri de păpușa noastră vie.
Seara a continuat ca nicio altă duminică: cu mami fără să mai despacheteze ca nebuna, cu tati gătind și la sfârșit cu o binemeritată baie în cadă, pentru aceia dintre noi care au poftit! Iar cei care nu au poftit, s-au bucurat de un film în liniște, fără să mai audă pe fundal: dar de ce eu și nu tu?!
În fond, cred că nu există leac mai bun împotriva nervilor de părinți: deschidem bine ochii, vedem ce avem lângă noi, îndesăm nervii în sacul de gunoi și ne bucurăm de viața asta frumos colorată, ca alta zău că nu ne garantează nimeni că mai avem!
Duminica în care am fost fericită
