Durerea neştiută a fiecarei mame. Ce s-a strecurat în sufletul ei, lângă împlinire şi fericire

Pentru cele mai multe dintre femei, sarcina şi maternitatea reprezintă motive de bucurie imensă, dar a fi mamă este mai mult de atât. În inima fericită şi împlinită îşi fac loc şi alte sentimente pe care, până nu le trăieşti, nu le poţi înţelege – îngrijorare, dezamăgire şi chiar competiţie, în acelaşi pachet cu frustrare şi cu o furie de nedescris.

Psihiatrul Daniel Stern a explicat în două dintre cărţile sale apărute în anii 90 – „The Motherhood Constellation” şi „The Birth of a Mother” că a da naştere unei noi identităţi, aceea de mamă, este la fel de greu ca a da naştere unui noi vieţi. Atunci când aduce pe lume un copil, femeia îşi schimbă identitatea, trecând  prin schimbări semnificative nu doar la nivel fizic, ci şi psihic.

Din păcate, una dintre păcatele comunităţii medicale este acela că nu studiază aproape deloc tranziţia femeie-mamă, ci îşi foloseşte forţele pentru cercetările care îl privesc doar  pe cel mic. Pare că specialiştii nu înţeleg sau nu dau importanţa cuvenită femeii, impactului pe care schimbarea identităţii o are asupra ei, în calitate de proaspăt părinte. Desigur că această tranziţie este semnificativă şi pentru tată, dar femeia este cea care trece prin schimbări hormonale, prin experienţe neurologice deloc de ignorat.

De ce este important să ştim ce se întâmplă cu o femeie, atunci când devine mamă? Pentru că oamenii care sunt conştienţi de emoţiile lor, care şi le asumă, îşi pot controla mult mai uşor comportamentul. Aşa că, deşi atenţia sporită trebuie să rămână asupra bebeluşului, înţelegerea psihologiei femeii gravide şi, mai apoi, a mămicii, o poate ajuta pe aceasta să fie un părinte mai bun. Femeile conştiente de propria psihologie pot empatiza mai uşor cu emoţiile micuţului.

Iată care sunt cheile cu ajutorul cărora putem descifra provocările maternităţii:

Dinamica familiei se schimbă – A avea un copil este un act de creaţie. Dar sarcina înseamnă mai mult decât a aduce pe lume o viaţă, înseamnă a crea o familie nouă. Copilul este cel care naşte un alt tip de relaţie, marcat de o iubire diferită, matură, ocrotitoare, dar şi cel care transformă calmul într-un stres – stres uneori prea greu de suportat de cei din jur.

În cartea „The Maternal Lieneage”, a lui Paola Mariotti, psihanalist de profesie, ni se spune că modul în care o femeie se comportă ca părinte este influenţat de copilăria ei, de ceea ce îşi aminteşte că a trăit acasă, prin intermediul mamei. Ea va încerca astfel să împrumute, conştient sau nu, modelele pozitive pe care le-a văzut la mama ei, fugind de acelea care simte că i-au făcut rău.

Ambivalenţa – Psihoterapeutul britanic a scris în cartea sa „Torn in Two: The Experience of Maternal Ambivalence” despre nevoia mamei de a-şi ţine copilul cât mai aproape, tânjind, în acelaşi timp, după spaţiu personal (fizic şi emoţional). Ambivalenţa, căci aşa se traduce această nevoie, este o stare care apare în rolurile şi în relaţiile în care oamenii investesc cel mai mult, roluri în care oamenii dau totul şi aşteaptă acelaşi lucru în schimb; iar maternitatea nu este deloc o excepţie.

► Citeşte şi: Depresia postnatală şi alţi pitici

De ce este atât de greu să te lupţi cu ambivalenţa? Pentru că nu e deloc simplu să trăieşti două sentimente contradictorii, în acelaşi timp. Mai mult decât atât, maternitatea nu este bună sau grea, este şi bună şi grea, în acelaşi timp. Este important, ca mamă, să înveţi să tolerezi şi chiar să te simţi confortabil în disconfortul ambivalenţei.

Fantezie versus realitate – Psihanalistul Joan Raphael  - Leff susţine că o femeie dezvoltă sentimente faţă de copilul ei chiar înainte ca acesta să se nască. Pe măsură ce sarcina evoluează, ea începe să creeze poveşti, scenarii faţă de o fiinţă pe care nu doar că nu a văzut-o niciodată, dar în care a şi investit sentimente enorme. Aşa se face că ea trăieşte într-un scenariu al maternităţii bazat pe relatările mamei ei, ale rudelor şi ale prietenelor, scenariu care, transformat în realitate, ar putea deveni dezamăgitor. Este drept, un copil dezvoltă în tine sentimente unice, superbe, dar chiar şi aşa este imposibil ca oboseala şi stresul să nu îşi spună cuvântul (momente care, de altfel, în scenariu nu există sau nu par atât de greu de gestionat).

Vină, ruşine şi “o mamă bună” – În mintea unei femei nu se creionează doar portretul viitorului copil, ci şi acela al mamei perfecte - întotdeauna veselă, plină de viaţă, ce reuşeşte să îşi pună întotdeauna copilul pe primul plan, cu cel mai puternic zâmbet pe chip. Aşa că majoritatea femeilor să găsesc adesea comparându-se cu acea mamă, fără să se gândească la faptul că ea nu există decât într-o lume ideală. Se naşte frustrarea cauzată de ideea că a fi doar “o mamă bună” nu este de ajuns, iar în final lupta pentru perfecţiune nu poate duce la altceva decât la ruşine şi la vină.

Mai mult de atât, din teama că ar putea fi judecate pentru că nu sunt perfecte, mamele  aleg să se izoleze de cunoştinţe, de prieteni şi chiar de propria familie. Rezultatul? Se poate ajunge cu uşurinţă la depresie postnatală. Majoritatea femeilor se simt pierdute atunci cand se gândesc la cine erau şi la cine cred ele că ar trebui să fie, cred cu tărie că ceea ce se întâmplă cu ele este complet greşit şi nu realizează că, în fapt, acest disconfort este comun tuturor proaspăt-mămicilor.

Cea mai importantă idee care trebuie să ne rămână în memorie este că super mămicile cu blondul perfect pe bucle, cu hainele perfect aşezate în şifonier, cu un soţ super fericit şi cu un bebeluş care numai gângureşte, mănâncă din trei în trei ore şi doarme ca un îngeraş… nu există! Toate mămicile din lumea aceasta se luptă cu oboseala, cu stresul, cu dezamăgirile, cu temerile şi cu furiile.

Suntem exact ca celelalte şi vom trece peste această etapă mai repede decât credem! Ceeea ce din păcate nu conştientizăm este că ne va fi dor…

► Citeşte şi Realitatea dureroasă din spatele fotografiilor cu mămici perfecte de pe Facebook. Una din şapte se luptă cu depresia postnatală

Sursa: Ny Times