Laura, mama unei fetițe de 6 anișori din Craiova, a povestit pentru suntmamică.ro experiența dureroasă prin care a trecut cu soțul ei, cu tatăl copilului, în urmă cu 4 ani.
Deși nu îmi e ușor, am ales să fac asta pentru că știu cât de mult ajută să nu te simți singură pe lume. Sunt sigură că mai sunt sute de femei ca mine, mii chiar, femei care se întreabă zilnic: De ce eu? Ei bine, dragă femeie, nu doar tu! Ci multe altele ca tine...
M. avea 2 anișori pe atunci. Simțisem că lucrurile s-au răcit între mine și I., tatăl fetei, dar nu m-am gândit nicio secundă că e ceva grav. Am dat vina pe maternitate, pe faptul că M. e mică, eu foarte dedicată ei... Și am zis că el e doar distras. Simțeam, în inima mea, că e plecat și în alte paturi, dar rațiunea nu mă lăsa să văd adevărul. Aș fi băgat mâna în foc că el nu! El nu ar face asta... Nu mi-ar face asta mie, femeii lui de 10 ani, nu i-ai face asta lui M, pentru că o iubește cum nu am văzut vreodată.
Și, totuși, a făcut-o... aproape insesizabil. Pentru cine avea ochi să vadă (desigur că nu eu), de la o zi la alta pleca și mai departe. Azi uita să cumpere lapte, mâine ajungea prea târziu ca să mai găsească deschis. Azi nu îi mai plăcea în vacanțe, mâine era prea ocupat ca să mai rezerva una.
Până într-o noapte când am simțit că trebuie să deschid ochii. A fost secunda care m-a făcut să îi iau telefonul în mână și să trec peste: eu nu umblu în telefonul soțului. Simțeam că dacă fac asta, dacă ajung în punctul ăsta, e pentru că încrederea s-a terminat și atunci s-a dus și relația. Dar, totuși, am făcut-o. Nu whatsapp, nu messenger, nu sms-uri... Nimic nu părea să îl incrimineze. Asta până când o notificare mov apăru pe ecran: Ok, atunci rămâne la 17.00. Am intrat pe Instagram (de ce nu m-am gândit din prima la asta? Pentru că n-am mai avut timp de Instagram din secolul trecut... Plus că nu m-aș fi gândit că I. al meu ar avea Instagram...).
Și atunci a apărut lumina ce avea să îmi arate tot întunericul în care am trăit. Conversații recente (altele mai vechi erau șterse, normal), care abundau de inimi, piersicuțe, pisicuțe și alte imagini adolescentine. Am descoperit un I. băiețel, îndrăgostit până peste cap. Atâtea vorbe siropoase n-am mai auzit ieșind din gura lui de când eram doi tineri cu capul în nori, deloc ancorați în lumea reală.
Am simțit instantaneu că îmi vine să vomit. Aș fi vrut să îl trezesc, să îi arunc toate hainele pe geam și să îl scot afară în pumni. Să urlu să mă audă tot blocul, tot cartierul, tot orașul. M-am uitat, însă, la M. și am știut că nu pot decât să tac. Să tac și să mă prefac că ultimele 5 minute nu au existat. Să dau timpul înapoi și să pretind că n-am simțit cum mi s-a prăbușit lumea. Și așa am făcut...
Nici dimineață nu i-am zis nimic. Am dat vina pe o migrenă îngrozitoare și am preferat să pretind că mai stau în pat lângă M, până să trezește.
A ieșit pe ușă, am îmbrăcat copilul și m-am dus direct la mama lui I. În fond, ea ar trebui să îl cunoască mai bine decât mine și să mă ajute cu un sfat, cu orice... Știam că trecuse prin ceva similar cu tatăl lui I. și atunci am zis că ea îmi poate fi salvarea.
Speram să fie șocată, să îmi spună să nu iert așa ceva sau să vină cu soluția magică despre cum să îți aduci bărbatul înapoi și să te asiguri că nu o va mai face și altădată.
Ce mi-a zis, în schimb, a făcut să îmi sângereze nu doar urechile, ci și inima: "Era normal ca fiul meu să îți facă o amantă. Nu știi că așa sunt bărbații? Fă-te că n-ai văzut și o să-i treacă. Mai lasă și tu fata cu altcineva și du-l în vacanță, să uite de aia. O să vezi că o să fiți bine apoi. Bine... asta până peste câțiva ani, când o sa mai facă asta. Așa-s bărbații... din când în când mai pleacă de acasă și e DATORIA noastră să îi primim".
Nici nu știam ce șoc îmi e mai mare - ce a făcut I. sau ce spune mama lui?
Nici nu mai conta. M-am întors acasă, i-am pus într-un troler 3 perechi de chiloți, doua tricouri și pijamale și i l-am lăsat la ușă; în exterior.
Seara... niciun zgomot. Și-a luat ușor geanta, conștient că știu și că s-a terminat.. și a plecat în liniște. Ne-am revăzut 5 luni mai târziu, timp în care fata a știut că e plecat cu serviciul și aproape că a uitat de el. Ne-am întâlnit să semnăm actele de divorț. Era mai slab cu vreo 6 kg, barba îi era crescută și fire albe își făceau jocul pe obrajii lui. Mi-a spus că îi pare rău. Ca relația aia s-a terminat imediat ce și-a luat valiza și că i-a fost rușine să mă caute. Jenă. Lehamite de el însuși.
Dacă am mai intrat la notar? Ne-am oprit uitându-ne ochi în ochi. Nu ne-am împăcat atunci... ci vreo 10 luni mai târziu. De atunci, relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Uneori mai bună, uneori mai puțin bună, dar mereu diferită. Mai distantă. Cu declarații și priviri reticente.
Nu știm unde o să fim, în viitor, și nici dacă o să mai fim. Știu doar că I. și mama lui sunt departe de locul în care au fost. El e coborât de pe piedestal, iar ea... există și atât.
Voi ce ați fi făcut, să fiți în locul Laurei? L-ați fi iertat? V-ați fi făcut că nu vedeți nimic? Ați fi ascultat de soacră?
