Fraza asta mă face să mi se urce sângele la cap. Din cauza tonului pe care o spun unii, din cauză că, pentru unii, copilul este un sacrificiu uriaș care TREBUIE răsplătit, la un moment dat. E ca și cum eu dau din coate să îi fie bine copilului meu, iar el este obligat să mă slăvească, să mă răsplătească pentru asta. Dar, a cerut copilul să te sacrifici? Nu cumva părintele este cel care a ales să facă tot posibilul ca odraslei sale să îi fie cât mai bine? Până la urmă, nu ăsta este rolul unui părinte (responsabil)?
În fond, copiii nu sunt roboți, cărora le dai anumite comenzi, le faci niște setări și gata, se comportă așa cum am stabilit noi. Dacă se întâmplă să apară o ”eroare” de execuție, tragedie: proiectul în care ai investit timp, pentru care ai renunțat la atât de multe a… eșuat. Copiii au personalitatea lor, au propriul filtru de gândire, văd lucrurile altfel decât noi. Copiii nu sunt copiile noastre în miniatură.
Nu am avut o copilărie ușoară, mama mi-a aruncat și ea, la supărare, cât s-a sacrificat pentru noi, și nu-mi plăcea absolut deloc când spunea asta. Mă simțeam ca o povară pentru ea, cum, probabil, se simt cei mai mulți copii care aud cuvintele acestea din gura părinților lor.
Am tot întors treaba cu sacrificiul ăsta pe o mie de fețe. Sunt nuanțe și nuanțe, depinde de la caz la caz, depinde de modelul parental al fiecăruia dintre noi, depinde de cum vedem fiecare ”meseria” de părinte. Dar nu mi se pare în regulă să îi bați copilului obrazul cu sacrificiile pe care le-ai făcut pentru el. În fond, un om bogat sufletește, cred eu, poate dărui mult și o face fără să aștepte vreo răsplată pentru asta. Copilul este un exemplu de iubire pură și necondiționată. El asta oferă părintelui. Când îi spun copilului cât m-am sacrificat pentru el, e ca și cum i-aș spune că la iubirea lui necondiționată eu îi răspund condiționat. ”Eu te iubesc doar dacă tu faci asta și asta, pentru că eu, la rândul meu, am făcut aia și aia”. Cam așa ceva…
Iubirea pentru copil mă face să fiu responsabilă, din iubire pentru el fac un lucru sau altul. Nu e ca la magazin: ca să primești ceva, trebuie să plătești.
Cum ziceam, sunt nuanțe și nuanțe. Este alegerea fiecăruia cum își crește copilul, că renunță total sau parțial la viața și plăcerile sale de adult.
Și, apropo de sacrificiul părinților, am citit cu interes cele scrise de Olga Levancuka, o doamnă care a stârnit un val de controverse cu selfish parenting-ul ei. A spus ea multe chestii, cu unele nu am rezonat, însă au fost și câteva afirmații care mi-au plăcut. De exemplu, noi să ne vedem de viața noastră, copiii de a lor. Chestia asta eu o interpretez așa: venirea pe lume a copilului nu înseamnă să renunț TOTAL la lucrurile care făceau parte din viața mea înainte, să mă anulez eu, ca ființă. Renunțarea la micile pălceri poate da naștere unor frustrări. Acumulate, frustările astea nu pot duce la un rezultat bun… Cum pot eu să îmi învăț copilul să iubească, să crească frumos, când eu sunt o bombă cu ceas, când balanța mea nu este echilibrată, când îmi învinovățesc copilul că am renuțat la tot ce-mi plăcea mie pentru el?
Și a mai zis Levancuka un lucru care mi-a plăcut: ”Încetaţi să vă mai sacrificaţi fericirea pentru satisfacţia copilului dumneavoastră. Aceste dovezi de iubire demne de bunul samaritean vor ajunge să fie o sabie cu două tăişuri. Pe termen lung, învingător nu va fi nici copilul, nici părintele”.
Firește, nu e de dorit să cădem în extrema cealaltă. Ci, că tot pomeneam mai sus de o balanță, e de dorit să o ținem, pe cât posibil, în echilibru.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
Foto: 123rf.com
