Există o diferenţă de 6 ani între băieţii mei: Albert are 7, ăsta mic a împlinit 1 anişor în martie. După ce l-am născut pe Albert, vreo 3 ani, aşa, am zis că nu-mi mai trebuie copii. Că e greu, că vreau cariera şi timp mai mult pentru mine. Apoi, nu ştiu ce s-a întâmplat, de am ajuns să îmi doresc un nou omuleţ în viaţa noastră, mai mult decât orice pe lume. De fapt, ştiu, Albert crescuse suficient cât să nu mă mai solicite că la început, iar eu înţelesesem că nu carieră era cea care îmi bucura sufletul, ci copiii şi familia. Crescuserăm cu toţii, cam asta e.
Fă-l repede pe al doilea, că altfel nu-l mai faci deloc!
Nu vă pot spune de câte ori am auzit, în anii cât am fost mama de unu, că dacă nu mă grăbesc cu al doilea, sigur, dar sigur nu îl mai fac deloc. “Repede, acum, 1 an, doi, să fie diferenţa mică, aşa e ideal! Cresc împreună, foloseşti hainele de la unul la celălalt.”
“Trei ani e cel mai bine”, se grăbeau să-mi spună alţii. Sau: “Uite, între mine şi soră-mea au fost 4 ani şi ne-am scos mereu ochii. Vezi dacă mama a aşteptat prea mult până să o facă?”
“Cât are Albert? Deja 4 ani? Gata, nu mai faceţi voi copii. Abia ai scăpat de chin, ce-ţi mai trebuie?”
(…)
Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro
