Dacă ar fi să fac un clasament al problemelor pe care le au femeile din postările cu care vin în contact – mă refer aici la grupurile de pe Facebook, dar luând în calcul și persoanele cu care mă intersectez zi de zi, prima, de departe se referă la relația de cuplu. Relație care, indirect, se manifestă printr-o relație conflictuală și cu copiii.
Eu nu fac abstracție. Orice discuție în contradictoriu mă enervează până la punctul de îmi vine să mă îmbrac și să plec unde văd cu ochii. Și să nu mă mai întorc NI-CIO-DA-TĂ! Dar nu plec, știți de ce? Pentru că și el ar putea să facă același lucru, dar nu o face. Și eu greșesc, poate mai mult, poate mai puțin, nimeni nu stă să socotească, dar nu a plecat, măcar o dată!
Din punctul meu de vedere, însă, discuția începe în altă parte. Și anume, de la bază, de la fundamentul relației.
Până să avem copii ne-am certat de foarte multe ori. De la orice: în primul rând eu cheltuiam bani pe lucruri pe care el le credea inutile (în timp, am învățat să fac diferența dintre ce vreau și ce am nevoie) apoi de la cum găteam – nu îi plăcea deloc mâncarea românească, apoi cele mai multe discuții au fost de la diferența de limbă – nu înțelegeam de cele mai multe ori la ce se referă, implicit mă frustram enorm că nu puteam să îi spun în limba mea ce mă enervează mai mult. Apoi, se enerva foarte mult în trafic, iar eu le luam personal. Că doar și eu sunt româncă, doar vorbește și despre mine. Apoi, despre căldura care nu se putea regla în apartament, despre apa care curge aiurea când se spală vasele, despre orice era diferit de cultura lui. Știți care era nivelul de frustrare la mine – MAXIM! I-am zis să plece în țara lui de zeci de ori, dar nu a plecat.
Când se liniștiseră apele, într-un final, ne mutasem la casa noastră, eu puneam perdele, el se supăra că nu înțelegea sensul lor atâta timp cât aveam storuri, eu cumpăram plante ornamentale, iar el bombănea că nu văd pădurea de copaci, a apărut Andre. Un copil extrem de așteptat și iubit, după o sarcină gemelară cu probleme.
Și totuși, discuțiile au continuat – de la laptele praf pe care ar fi trebuit să i-l dau fără să mă mai stresez cu alăptatul, până la paharul de vin roșu pe care îl mai beam din an în Paște.
Însă, niciodată, niciodată nu am plecat de lângă el, seara. Am stat cu el și cu Andre, noapte de noapte. Apoi, la 12 luni l-am mutat pe Andre în camera lui și am rămas împreună. Mereu. Nici eu nu am plecat, dar nici el. Certați, necertați, am dormit mereu împreună.
La Beatriz, povestea s-a repetat. Cu ea a fost și mai greu. Că ea a plâns mai mult noaptea, a dormit mai greu, adormeam cu ea în patul nostru, o mutam la ea, iar o mutam la noi. Dar am rezistat să stăm noapte de noapte, împreună. Nu împreună am făcut copiii?
(…)
Acum, în direcția opusă vrem să credem că ni se cuvine să fim fericiți, să ne fie și nouă ușor pentru că am învățat destul pe pielea noastră ce e greul.
Nu vorbim aceeași limbă, pa!
Nu accepți că vreau perdele, pa!
Nu vii devreme acasă, pa!
Nu ma săruți la plecare, pa!
Nu moderezi tonul, pa!
Eu am trăit destul o viață grea, am muncit mult să ajung aici, acum vreau să-mi fie ușor! Pa!
Eu, în timp, am învățat că nimic nu e ușor. Pare din afară, dar nimic, nimic nu e ușor. Cu atât mai mult, singurătatea! De noi.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
