Cine crede că a fi părinte, a sta acasă cu copilul/copiii e floare la ureche, se-nșală. A fi mamă este de departe cel mai greu job. Am căzut de acord cu voi la acest capitol când am scris postarea asta. Este și frumos, recunosc, nu e totul negru. Ar fi absurd să spun asta!
Nu știu despre voi, dar eu mai am momente în care mă gândesc că am pe umeri o responsabilitate uriașă. Să cresc, să formez un copil, nu e chiar așa ușor. Pentru suflețelul acela nevinovat eu, părintele, sunt centrul universului, eu sunt un model, sunt începutul și sfârșitul. Copilul acela depinde de mine, tot ce zic și fac îl călăuzește pe el pe drumul vieții. Așa că fiecare cuvânt pe care îl rostesc, fiecare gest pe care îl fac îl va influența pe copilul meu. Îl va forma. Îl va face om sau neom. Depinde de mine, părintele, cum construiesc temelia casei.
Asta mi se pare de departe cea mai dificilă ”construcție”. Una pentru care nu ai instrucțiuni, scheme sau formule universal valabile, care, odată aplicate, duc fix la același rezultat ori de câte ori aplelăm la ele. Nu primim intrucțiuni de creștere/formare a copilului. Ar fi fost prea ușor așa.
Cum această construcție este una fără instrucțiuni, e firesc, ca părinte, să ai măcar o umbră de teamă când pornești la drum. Încerci să urmărești anumite modele, dar ce te faci când tu nu ai avut un model bun și vrei să schimbi șablonul? Eu, una, nu am avut cel mai bun model. Am recunoscut asta, am scris despre teama mea de a nu repeta greșelile făcute de părinții mei. Au fost destule lucruri care nu mi-au plăcut și care m-au marcat, dar, ca să fiu sinceră, au fost și părți bune, pe care le-am luat ca atare, le-am păstrat în suflet și nu am lăsat să fie alterate.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
