A inlocuit clasica bataita la fund acum 30 de ani in tarile civilizate. Cu toate astea, la noi n-a prins prea mult. Sa ne para sau nu rau, dat fiind ca time-out-ul a inceput sa fie, la randul lui, contestat de ceva vreme?
Cand eram mici si faceam prostii la gradinita sau scoala, ne trimiteau la colt – si eram niste cazuri fericite, pentru ca mi-am vazut destui colegi agresati fizic de cadrele didactice (sa nu intram in discutia „cum ma simt acum, ca mi-am adus aminte de asta”). Sau ne puneau sa stam nemiscati in banca, cu mainile la spate. Sau ne dadeau afara din clasa – ai putea zice ca era cea mai misto pedeapsa, ca puteai face ce vrei; nu, nu-ti permiteai sa faci ce vrei ca te prelingeai mort de frica pe langa usa clasei, cu gandul ca scoate invatatoarea capul pe neasteptate si nu te vede. Toate astea erau un fel de time-out interpretat cu mintea acelori vremuri si oameni. Deunazi, in timp ce faceam documentare pentru un articol despre cum isi disciplineaza vedetele internationale copiii, citesc despre metodele Victoriei Beckham si scaunul sau de time-out – citeste si tu aici.
O fi ceva de capul acestei metode daca este folosita si la 30 de ani dupa instituirea ei (sustinuta de studii) si daca a ajuns pana in parentingul de la case atat de mari. Asa c-am zis sa vad care mai e statutul strategiei time-out in ochii specialistilor din ziua de azi, cum a supravietuit trecerii timpului si generatiilor.
Time-out nu inseamna stat la colt
De cativa ani incoace (nu chiar putini, sa tot fie vreun deceniu), toti ochii sunt din nou pe aceasta metoda de disciplinare; si nu neaparat cu priviri bune. Si asta pentru ca insusi conceptul de time-out a fost denaturat, regulile jocului au fost schimbate in rau, iar metoda nu-si mai atinge scopul: in loc sa devina mai disciplinat, copilul descopera butoanele de manipulat nervii parintilor.
La inceputurile sale, conceptul a fost urmatorul: prin time-out, cel mic avea sa-si insuseasca abilitati de auto-linistire in perioadele de criza, sa constientizeze si sa reflecteze (in felul adecvat varstei lui) la comportamentul negativ care l-a adus in aceasta situatie (adica sa faca legatura intre cauza si efect). Orice moment de acest gen era urmat (neaparat dupa linistirea copilului) de o discutie in care cel mic era asigurat de dragostea parintelui care l-a bagat in time-out, era analizat comportamentul sau si explicat de ce a fost unul nepotrivit. Insa, de-a lungul timpului, aceasta metoda a fost contaminata de greseli, incat nu s-a mai ales mare lucru din ea:
Sursa foto: parents.com
- Este folosita ca o pedeapsa, in loc sa fie folosita ca o metoda de invatare. Nu, copilul nu trebuie sa se linisteasca sub povara umilintei de a sta pe un anumit scaun sau la colt sau sechestrat in patutul lui, eventual in timp ce restul membrilor familiei se uita ca la circ cum cel mic isi consuma nervii. Time-out-ul este un prilej de dezvoltare personala a copilului, nu de tortura.
-
Este folosita prea des si, ca orice lucru folosit astfel, se demonetizeaza. Mai ales daca ai inceput s-o aplici automat, cu aceleasi miscari, pe aceeasi durata, in acelasi loc, fara sa dai copilului vreo explicatie, refuzandu-i ocazia de a invata ceva.
-
Este folosita in momentele nepotrivite. Time-out-ul nu-i de folosit pentru orice criza. De exemplu, daca ti-ai pus in cap sa-ti cari copilul prin magazine la ora de somn si el se tranteste pe burta urland in fata caselor de marcat, sa nu te miri. E o criza pe care ti-ai adus-o singura asupra ta. Iar acel comportament nedorit nu tine de un joc de putere in care copilul vrea sa te angreneze, ci de dorita lui de a-si rezolva o nevoie primara.
-
Parintii nu sunt consecventi in a o folosi. De cate ori nu-si ameninta parintii copiii numai ca sa-i convinga sa faca ceva? De aproximativ la fel de multe ori cei mari uita de amenintarea proferata, dar cei mici nu, astfel incat, in loc sa deprinda un comportament pozitiv (acela de a reusi sa-si gaseasca singuri linistea atunci cand simt ca ii apuca pandaliile), ei invata ca tata/mama oricum nu-si vor tine vorba cea grea. Bonus, in acest caz, apare din nou greseala de a folosit time-out-ul drept pedeapsa.
-
Durata sa este gresit inteleasa. O regula pe care parintii de peste Ocean – mari practicanti de time-out in educatia copiilor – o folosesc este ca durata acestui moment sa fie direct proportionala cu varsta copilului, adica un minut pentru fiecare an. De exemplu, daca cel mic are trei ani, perioadele de time-out trebuie (neaparat, tin ei cu dintii) sa dureze trei minute. O greseala majora, spun specialistii in parenting, care subliniaza ca aceasta durata (de un minut pentru fiecare an din varsta) trebuie sa fie cea maxim folosita in cazul fiecarui copil. Intentia parintilor ar trebui sa fie linistirea cat mai rapida a copilului si reintoarcerea lui la mediul in care se afla anterior crizei, nu sechestrarea si izolarea lui. Daca pustiul de patru ani reuseste sa se stapaneasca dupa doua minute, de ce sa-l mai tii in time-out dupa acest moment inca doua minute? Vei crea o mare confuzie in capul sau, nu va mai sti ce-si doresc parintii de la el.
-
Este folosita pe grupa de varsta nepotrivita. Dupa cum n-are rost sa aplici time-out-ul de la un an (poti face niste incercari, doar vine varsta crizelor, eu sustin metoda de disciplinare a copilului prin multe explicatii inca de la cele mai fragede varste, e posibil sa se prinda ceva acolo), ci de pe la doi, la fel de lipsit de eficienta (ba, poate, chiar mai daunator) este sa folosesti metoda dupa varsta indicata – pot fi dezvoltate comportamente de razbunare ale copilului pe parintele respectiv. Conform Academiei Americane de Pediatrie, metoda functioneaza cel mai bine la copiii de 2-5 ani.
- Este folosita gresit. La origine, aceasta metoda se baza pe retragerea atentiei oferite de parinte copilului. Este dovedit faptul ca multe dintre comportamentele negative (ceea ce numim „mofturi”) ale copiilor sunt starnite de dorinta de a capta atentia familiei. Nu vorbim aici de satisfacerea nevoilor de afectiune, somn, hrana, confort corporal, stimulare etc., ci de crize din senin. Ei bine, daca-l trimiti la colt, dar continui sa-l cicalesti cu predici despre ceea ce a facut gresit, tot atentie se cheama. Si-l va starni si mai tare in criza sa.
Cel mai corect este sa spui calma „time-out” in momentul de criza si sa parasesti camera sau sa-l rogi pe cel mic s-o faca. Iar daca imprejurarile nu va permit asta nici unuia dintre voi, „da-i ignore”, cum se spune azi. Desi, in acelasi spatiu cu el, va fi greu sa rezisti plansetelor si rugamintilor sau insusi copilului agatat de pantalonii tai in disperare. Time-out-ul este o inventie buna pentru a permite ambelor parti implicate in conflict sa se linisteasca. Numai ca trebuie sa-i dai sansa sa functioneze corect. Si sa nu uiti niciodata sa-i spui copilului „te iubesc” dupa ce criza a trecut.
In rest, umple timpul petrecut impreuma cu multe momente de time-in, adica implicare 100% in viata copilului, fara sa fii distrasa de tehnologie, treburile casei, drumuri de facut si asa mai departe. Specialistii spun ca asta reduce considerabil numarul de time-out-uri pe care le simti necesare.
Sursa foto articol: preschooler.thebump.com
